La ce servesc alegerile europene

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Martin Schulz, om politic german, membru al Partidului Social-Democrat (SPD), candidat la preşedinţia Comisiei Europene în cadrul alegerilor europarlamentare din 25 mai FOTO Shutterstock
Martin Schulz, om politic german, membru al Partidului Social-Democrat (SPD), candidat la preşedinţia Comisiei Europene în cadrul alegerilor europarlamentare din 25 mai FOTO Shutterstock

Alegerile europene din 25 mai au o dublă miză. Pe de o parte, vor influenţa direct felul în care va arăta viitoarea Comisie Europeană. Pe de altă parte, viitorul Parlament European va avea un cuvînt decisiv în cadrul marii dezbateri privind viitorul construcţiei europene.

Nicicînd alegerile europene nu s-au desfăşurat într-un climat atît de dificil şi nicicînd miza lor nu a fost mai mare. Criza financiară, declanşată totuşi în afara Europei, a afectat foarte puternic economia şi sistemul financiar-bancar al Uniunii. Dezechilibre majore au fost scoase la iveală şi preţul pentru ieşirea din criză, suportat de cetăţeni, a fost şi continuă să fie unul ridicat. Din criză a sistemului financiar, aceasta s-a transformat într-una economică, apoi într-una politică, socială şi, în cele din urmă, într-o criză de încredere în „sistem“. 

Adevărat este că măsurile de ieşire din criză au fost pînă la urmă luate la nivelul instituţiilor europene (Comisie, Consiliu, Parlament, Banca Centrală Europeană), cu sprijinul financiar al statelor – nu se putea altfel, cîtă vreme Uniunea nu beneficia ea însăşi, la declanşarea crizei, de instrumente financiare de o asemenea mărime. Între timp, Banca Centrală Europeană s-a dotat cu pîrghii de intervenţie financiară, iar instituţiile politice au căpătat instrumentele prin care să prevină derapajele macroeconomice într-un stat sau altul.  

Dar măsurile luate au costat în mod deosebit tocmai instituţiile europene, la capitolul încredere publică. Pentru cetăţenii din statele cel mai greu afectate de criză, îndeosebi statele mediteraneene, Uniunea Europeană şi „Bruxelles-ul“ au devenit sinonime cu austeritatea. În timp ce, pentru germani sau pentru cetăţenii din statele nordice, din contră, Uniunea Europeană a devenit instituţia care i-a obligat să plătească pentru excesele „Sudului leneş şi dezorganizat“.  

O criză a construcţiei europene

Încet-încet, criza a devenit una a construcţiei europene, fiindcă la nemulţumirile generate de măsurile economico-financiare pentru depăşirea crizei s-au adăugat o sumedenie de alţi factori locali. Unii lideri naţionali, vrînd să acopere propagandistic problemele de competitivitate din propriile state, au pornit adevărate cruciade asupra imigraţiei, şubrezind astfel relaţia Est – Vest (sau dintre „vechea“ şi „noua“ Europă). Disensiunile s-au făcut simţite şi cu ocazia intenselor dezbateri pe marginea bugetului 2014-2020, cînd Europa s-a împărţit, din nou, între beneficiarii politicii de coeziune („Prietenii coeziunii“) şi statele net contributoare la buget (Grupul „better spending“). Fiecare dorea să transmită un astfel de mesaj cetăţenilor din statele membre. Primii: că pot scoate cît mai mult de la Uniunea Europeană. Ceilalţi: că vor face astfel încît ţările lor să cotizeze cît mai puţin pentru Europa. Au cîştigat cei din urmă, cîtă vreme, pentru prima dată, un buget multianual al Uniunii este, în termeni reali, mai mic decît precedentul.

Cele bune sînt de acasă, cele rele de la Bruxelles

În general, liderii naţionali au căutat să arunce în spatele Europei şi al impersonalului „Bruxelles“ tot ce era neconvenabil, mai ales în perspectiva alegerilor naţionale. Răul vine din afară, problema este Europa. Un fapt remarcat şi de Comisarul european pentru Relaţii interinstituţionale şi administraţie, Maros Sefcovic, într-o recentă discuţie pe care am purtat-o la Bucureşti:

„Am observat acest lucru, cînd am avut de adoptat decizii dificile în Consiliu: se întîmplă ceva între etajul unde se iau deciziile şi locul unde se comunică cu presa. Iar unii miniştri spun: ei au adoptat o anumită măsură. Dar cine sînt ei? Deciziile cele mai dificile se iau cu unanimitatea statelor membre. Trebuie să existe şi la nivel naţional curajul de a explica felul în care se iau deciziile dificile şi să nu se arunce vina pe altcineva. Pentru că atunci cetăţenii devin confuzi. Şi au impresia că altcineva ia deciziile, nişte anonimi birocraţi de la Bruxelles. Ceea ce nu este adevărat.“ După care a conchis: „Cred că ar trebui să oprim «bruxelizarea» eşecurilor şi «naţionalizarea» succeselor.“ Lucru dificil de făcut, cînd liderii politici au în faţă viitoarele alegeri din ţările lor.

Înapoi în Evul Mediu

Cu un discurs direct şi cu pretenţia că pot rezolva prin soluţii simple probleme complicate, grupurile politice naţionaliste şi eurosceptice au cîştigat teren, iar tabloul este întregit de mişcările secesioniste din multe regiuni ale Europei. Acestea promit ieşirea din marasm prin independenţă şi chiar printr-o izolare de tip medieval. Recent, peste 80% dintre locuitorii regiunii italiene Veneto au votat, într-un sondaj neoficial, prin Internet, pentru independenţa regiunii. Ceea ce, pentru promotorii mişcării, ar presupune nu doar desprinderea de Italia, ci şi ieşirea din Uniunea Europeană şi din zona euro – un fel de întoarcere la „Serenissima Reppublica“.  

În tot acest tablou şi în faţa atîtor provocări şi stimuli negativi, bineînţeles că încrederea cetăţenilor în construcţia europeană a avut mult de suferit. Entuziasmului anilor ’90 i-au luat locul scepticismul şi izolaţionismul – inclusiv sub influenţa unor lideri care promit să apere libertăţile şi prosperitatea, construind bariere şi ridicînd ziduri, ca în Evul Mediu.

Potrivit sondajelor realizate la nivel european, doar un sfert dintre europeni consideră că vocea lor este auzită în instituţiile europene şi aproape 60% tind să nu mai aibă încredere în Uniunea Europeană.

Şi totuşi se învîrte

Şi totuşi, construcţia europeană a mers înainte, în toţi aceşti ani tumultuoşi. Nu numai că măsurile anticriză au fost în direcţia întăririi guvernanţei economice europene şi a creşterii controlului instituţiilor de la Bruxelles asura guvernelor naţionale, prin Semestrul European. Nu doar că moneda euro nu s-a prăbuşit, aşa cum i se prevedea în mod solemn, ba chiar încrederea europenilor în aceasta a crescut cu un procent în 2013, ajungînd la 52%. Dar Uniunea Europeană s-a schimbat şi din punct de vedere instituţional, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în decembrie 2009.

Tratatul a conferit puteri sporite Parlamentului European. Dintr-o instituţie cu rol mai degrabă consultativ, aceasta a ajuns acum să împartă în mod egal răspunderea legiferării cu Consiliul şi să învestească Executivul (Comisia) întocmai ca un parlament naţional.

Alegerile de la 25 mai sînt primele care se vor desfăşura sub noul tratat european şi, potrivit acestuia, desemnarea preşedintelui Comisiei se va face de către Consiliu şi cu aprobarea Parlamentului, ţinîndu-se cont de rezultatele scrutinului. Grupurile politice şi-au prezentat deja candidaţii pentru preşedinţia Comisiei şi îşi centrează campaniile în jurul acestora. Este de aşteptat ca partidul european care obţine cele mai multe voturi la 25 mai să obţină funcţia de preşedinte al Comisiei (membrii Comisiei sînt numiţi în continuare de guvernele statelor membre), dar nici un paragraf din Tratatul de la Lisabona nu obligă la aceasta. Pur şi simplu, în urma alegerilor şi a negocierilor dintre liderii europeni, ar putea fi desemnat altcineva la preşedinţia Comisiei, deşi aceasta nu ar însemna cel mai bun semnal pentru alegătorii europeni.

Cum va arăta viitoarea Europă?

Dincolo de negocierile care vor demara – oficial – după 25 mai, Parlamentul European are în faţă propriile provocări în viitorul mandat de cinci ani. În primul rînd, trebuie să lucreze mult tocmai pentru a reduce prăpastia existentă în acest moment între instituţii şi cetăţeni, ba chiar între Europa şi statele naţionale. Aceasta, în condiţiile în care, totuşi, aproape trei sferturi din legislaţia valabilă în statele membre este, totuşi, legislaţie europeană. Care trece, evident, prin Parlamentul European.

Şi aici sînt multe de făcut, în direcţia reindustrializării şi a reducerii şomajului, a creşterii competitivităţii economiei europene. Un moment important va fi şi apropiata intrare în dezbatere a Tratatului de Liber schimb Uniunea Europeană – SUA (TTIP).  

Bătăliile politice vor fi deosebit de dure în viitorul Parlament European, unde vocea formaţiunilor naţionaliste şi eurosceptice va fi una foarte viguroasă – sondajele indică un scor cumulat de 20 sau chiar 30 de procente. Apărarea valorilor europene, evitarea impunerii de noi bariere în Europa, ştergerea unor stereotipuri adînc înrădăcinate în conştiinţele europenilor şi uşor de speculat de politicienii populişti reprezintă mize importante în viitoarea dezbatere europeană.  

Dar provocarea numărul unu pentru viitorul Parlament European va fi repunerea în discuţie a  Tratatului European – o intenţie anunţată deja de guvernul de la Berlin, imediat după învestirea sa, în urma alegerilor din septembrie.  

   

Candidaţii pentru preşedinţia Comisiei Europene

● PPE - Jean-Claude JUNCKER

Prim-ministru al Luxemburgului, din 1995 pînă în 2013, este cel mai longeviv lider european aflat în această funcţie. Politicianul în vîrstă de 60 de ani a fost şi preşedinte al Eurogrupului, în perioada 2005-2013.  

● S&D - Martin SCHULZ

Om politic german, membru al Partidului Social-Democrat (SPD), 59 de ani. Lider al grupului Socialiştilor şi Democraţilor Europeni (S&D) din Parlamentul European şi preşedinte al Parlamentului European, din ianuarie 2012. 

● ALDE - Guy VERHOFSTADT

Om politic belgian, din partea Liberalilor şi Democraţilor flamanzi (PVV), 61 de ani, a fost premier al Belgiei, între 1999 şi 2008. Europarlamentar din 2009; este lider al grupului ALDE (Alianţa Liberalilor şi Democraţilor Europeni). 

● Alianţa Europeană a Verzilor - Ska KELLER / José BOVÉ

Alianţa verzilor propune două candidaturi la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene: Ska Keller (33 de ani), reprezentant al verzilor din Germania, şi José Bové (61 de ani), membru al coaliţiei ecologiştilor francezi.  

● Stînga Unită - Alexis TSIPRAS

Lider al Coaliţiei Stîngii Unite din Grecia (SYRIZA), lider al opoziţiei de la Atena, a fost ales pentru prima dată membru în Parlamentul ţării sale, în 2009. La alegerile din 2012, formaţiunea sa a obţinut 22% din voturile exprimate.


Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.

Apariţia acestui text a fost realizată cu asistenţa Uniunii Europene, în cadrul unui grant oferit de Parlamentul European în domeniul comunicării. De conţinutul acestui articol este responsabilă doar revista Dilema veche, şi nu se poate considera sub nici o formă că textul reflectă punctul de vedere al Uniunii Europene.

Proiectul „BeEU – 8 organizaţii mass-media pentru un Parlament“ este cofinanţat de Uniunea Europeană.

Text apărut iniţial pe dilemaveche.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite