Leapşa pe ouate cu Europa şi logica descăpăţânării

Din nefericire, la noi, Machiavelli ar fi fost, în cel mai bun caz şi dacă îl agrea cineva de la partidul de la putere, doar un biet funcţionar la primăria de sector.

Teoriile lui despre cum se pregăteşte Principele pentru preluarea puterii, despre jocurile din umbră sau cel mult din penumbră, ascunderea durităţii extreme sub masca dulceţii infinite a otrăvurilor florentine, educaţia zâmbetului care ascunde condamnările la moarte, lecţiile despre cum să te faci iubit de popor şi în primul rând de duşmanii care să cadă în capcana unor oferte reale de pace vremelnică, ştiinţa construcţiei unei domnii care să însemne cât mai puţin prin eliminarea fizică a adversarilor, ci prin cuprinderea lor în sistemul dominaţiei personale…toate astea, în spaţiul carpato-danubiano-pontic unde vieţuim de mai bine de 2000 de ani, nu sunt decât vorbe de clacă.

N-am avut nici timp şi nici vocaţie pentru dinastii, n-a fost dat să putem construi ceva pe logica duratei.

Cu altceva ne-a obişnuit Fanarul din care am extras esenţa otrăvită a celor mai multe dintre domniile pe care le-a consemnat trista noastră istorie. Am învăţat şi ne-a intrat în sânge logica puterii de foarte scurtă durată, dată şi luată prin firman, terminată de regulă prin descăpăţânare sau, dacă nefericitul domn plătise bine spionii la Stambul, prin fuga peste munţi cu rădvanele de bunuri furate (multe, puţine, cît a avut omul timp) plus cocoana şi coconii.  N-am avut nici timp şi nici vocaţie pentru dinastii, n-a fost dat să putem construi ceva pe logica duratei.

În locul construcţiei comunitare înconjurată de ziduri de cetate, logica asta ne-a dus la realitatea aşezărilor împrăştiate, aproape de traseele de fugă spre păduri.

Mereu temători că vin turcii sau tătarii, sub domnii care aveau noapte de noapte coşmarul cu laţul de mătase, am fost nevoiţi să adoptăm soluţia supravieţuirii în bordeie şi nu în case de piatră, ne-am construit o filozofie existenţială a spaimei faţă de Celălalt, oricum duşman şi demn de ură. În locul construcţiei comunitare înconjurată de ziduri de cetate, logica asta ne-a dus la realitatea aşezărilor împrăştiate, aproape de traseele de fugă spre păduri. Puterea am văzut-o ca fiind mereu trecătoare, nemiloasă, asta de azi mai rea decât cea de ieri şi oricum mai puţin teribilă decât cea de mâine, trăitori cu conştiinţa că schimbarea domnilor este doar bucuria nebunilor şi că doar la Dumnezeu cel mare din ceruri ne este speranţa.

Un fatalism oriental care ne-a intrat în sânge şi în oase, ne-a pervertit conştiinţa naţională şi a produs ceea ce numim azi, ridicând din umeri, starea noastră de naţiune impredictibilă. Poate nu am vrut, dar am reuşit mereu să fim altfel decât ceilalţi în orice alianţă, în orice joc pe care l-am asumat sau ne-a fost dat să-l asumăm, nu ne-am ţinut de prieteni decât atâta timp cât folosul imediat era previzibil de atins (că nu l-am şi atins de cele mai multe ori, asta este altă poveste)…suntem, din nefericire, singura ţară a Europei acesteia civilizate care şi-a sărbătorit decenii de-a rândul ziua naţională ca fiind, poate vă mai aduceţi aminte, ca fiind cea a “întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste”. Suntem atât de obişnuiţi cu trădarea, încât am uitat şi că primul document scris al naţiunii române este scrisoarea boierului Neacşu, informare de spion în toată regula…nu ne place, dar asta este.

Aşa se face că, după ce a trecut foarte, foarte scurta perioadă de entuziasm pentru apartenenţa la NATO şi UE, acum ne întrebăm de ce oare trebuie să acceptăm regulile clubului în care noi am cerut să fim admişi. Apare întrebarea de ce trebuie să ascultăm de regulile despre care am spus că vrem să fie şi ale noastre, de ce, cu alte cuvinte, nu stă Europa la ea acasă, cum bine anticipa Caragiale unele dintre discursurile Romaniei post aderare europeană.

Dintre toţi politicienii post-decembrişti, Victor Ponta este cel care a trebuit să se confrunte cu cea mai mare criză politică europeană şi internaţională, cea generată de încercarea nereuşită de demitere a lui Traian Băsescu. A avut de făcut o alegere foarte simplă: rămâne în jocul european, odată cu România, sau este izolat prin măsurile de retorsiune care se anunţau ca fiind foarte dure, chiar extreme. 

Poate trebuie repetat faptul că, în momentul respectiv, se atinsese un punct de la care desfăşurările ulterioare nu puteau fi decât într-unul dintre aceste două sensuri. Nu existau alternative. Niciun fel de alternative. Ponta a ales calea cunoscută, finalizată prin documentul de coabitare, răspuns direct la solicitarea expresă a tuturor partenerilor majori din spaţiul euro-atlantic, aduşi la exasperare de acutizarea unui conflict ce adusese România foarte aproape de stadiul denumit  “ţară neguvernabilă”. Atât Traian Băsescu cât şi Victor Ponta au promis că starea de conflict extrem va înceta şi că documentul de coabitare va însemna şi asigurarea unei normalităţi oarecare, cât se poate ea imagina în spaţiul românesc tradiţional de ostilitate şi intoleranţă.

Acum, nici asta nu mai e bine. Dacă există şansa unui compromis pe problema numirii procurorilor-şefi,  fireşte dureros şi cu semne de cedare din ambele părţi (dar poate fi altfel un compromis?) şi dacă asta este una dintre pre-condiţiile ieşirii din cercul vicios al rapoartelor de ţară nefavorabile, atunci ce trebuie făcut?

Citiţi Principele şi veţi afla cum şi-au construit ceilalţi puterea durabilă prin acceptarea compromisurilor pentru realizarea binelui public. Sau nu-l citiţi şi decidem să rămânem în logica descăpăţânării şi a jucatului de-a leapşa pe ouate cu Europa, în speranţa că vom reuşi să fugim mai repede decât ei şi nu vor apuca să ne pleznească din nou. Posibil. Nerealist, sinucigaş, dar posibil.