Lituania, Rusia şi independenţa energetică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Preşedinta Lituaniei a declarat ca Vladimir Putin este precum Stalin şi Hitler FOTO Government of Russia
Preşedinta Lituaniei a declarat ca Vladimir Putin este precum Stalin şi Hitler FOTO Government of Russia

Dacă anul 1990 a marcat restabilirea independenţei politice a Lituaniei, un sfert de secol mai târziu micul stat baltic are toate şansele să câştige independenţa sa energetică, punând astfel capăt seriei constante de presiuni făcute de Rusia asupra sa pentru a obţine avantaje politice şi economice.


Dependentă aproape în întregime de aprovizionarea de pe piaţa de gaze naturale din Rusia, Lituania este pe cale să devină imună la presiunile la care a fost supusă aproape constant de Uniunea Sovietică şi de succesoarea sa, Federaţia Rusă, vreme de un sfert de secol, după reproclamarea independenţei la 11 martie 1990. De asemenea, temerile lituaniene de creare a unei axe germano-ruseşti care să blocheze economic şi energetic Vilniusul sunt pe cale să fie depăşite, în condiţiile în care, indiferent de politicile energetice viitoare ale Germaniei, stat partener în cadrul Uniunii Europene, aceasta poate să aibă acces la aprovizionarea cu gaze din Statele Unite şi Norvegia. Cargourile cu gaz petrolier lichefiat urmează să-şi facă apariţia la Klaipeda încă de la sfârşitul acestui an, ceea ce va răpi una dintre cele mai influente modalităţi de control rusesc asupra Ţărilor Baltice.

Decizia lituaniană este una strategică şi rădăcinile ţin de istoria recentă a relaţiilor sovieto şi ruso-lituaniene şi de politicile Germaniei şi Rusiei exprimate în cadrul proiectului Nord Stream. În momentul în care Federaţia Rusă şi Germania au căzut de acord să construiască gazoductul de 1224 km care traversează Marea Baltică, de la Vâborg (fostul oraş finlandez Viipuri) la Greifswald, prin zonele economice exclusive ale Finlandei, Suediei, Rusiei, Danemarcei şi Germaniei şi prin apele teritoriale ale ultimelor trei ţări menţionate, două au fost obiecţiile ridicate de Statele Baltice: mediul înconjurător şi mai ales implicaţiile strategice. Acordul pentru realizarea Nord Stream, aşa cum a fost redenumit proiectul intitulat iniţial North European Gas Pipeline (NEGP), a fost încheiat în anul 2006, dar cea mai consistentă parte a negocierilor s-au purtat în perioada mandatului cancelarului german Gerhard Schröder, 71 de ani, care a devenit, de altfel, foarte curând, şi preşedinte al bordului de acţionari al companiei. S-au asociat, în vederea realizării acestui proiect, companiile OAO Gazprom (51%), E.ON Ruhrgas AG - devenită între timp E.ON SE (24,5%) şi BASF SE/Wintershall Holding GmbH (24,5%).

harta

Din punct de vedere ambiental, principalele obiecţii ridicate au fost legate de situaţia mediului din Marea Baltică, una dintre cele mai poluate mări de pe glob, afectată de eutrofizare, scurgeri de deşeuri agricole, industriale şi reziduale, exploatarea extensivă a resurselor maritime şi de existenţa unui arsenal de muniţie chimică de 300.000 tone, ca urmare a celui de-

Al Doilea Război Mondial. În plus, timpul îndelungat de regenerare a apei, de aproximativ două decenii, face ca efectele unor surse suplimentare de poluare să poată fi foarte serioase. Riscurile asociate cu realizarea unui gazoduct sunt legate în principal de scurgerile ce pot afecta mediul acvatic ca urmare a unor accidente, iar accidentele de anvergură pot avea, fireşte, consecinţe foarte importante asupra ecosistemului maritim.

Ţările Baltice, ingorate în cazul proiectului Nord Stream

Problemele legate de securitatea energetică au cauzat însă cele mai mari aprehensiuni din partea Ţărilor Baltice.  Îngrijorarea acestora a fost exprimată deschis de reprezentanţii oficiali ai celor trei state şi ai Poloniei, ţări ocolite de traseul conductei. Încă din octombrie 2005, când negocierile nu fuseseră încheiate, preşedintele lituanian Valdas Adamkus (şef al statului între 1998-2003 şi 2004-2009), 89 de ani, a acuzat, în cadrul unei întâlniri cu Gerhard Schröder, care deţinea încă poziţia de cancelar al Germaniei, că lipsa de consultare a Ţărilor Baltice şi a altor parteneri europeni cu privire la acest proiect va avea consecinţe negative la nivelul politicii energetice a Uniunii Europene.

Îngrijorări similare au fost exprimate şi de alţi şefi de stat şi de guvern baltici, care au subliniat posibilitatea oferită Rusiei, pe această cale, de a încerca să folosească politica energetică în calitate de instrument de dominaţie a estului Mării Baltice. De altfel, Lituania a fost unul dintre primele state – cu mult înaintea Ucrainei sau Republicii Moldova, de exemplu – asupra cărora Rusia a folosit blocada energetică pentru a o subjuga din punct de vedere politic.

Rusia şi ţinta lituaniană

Acest lucru se întâmpla în urmă cu 25 de ani când Mihail Gorbaciov şi reformiştii de la Kremlin foloseau arma economică asupra Lituaniei pentru a o forţa să renunţe la drumul său spre independenţă, ca urmare a declaraţiei de restabilire a statutului independent lituanian la data de 11 martie. Concret, la 17 aprilie au fost impuse sancţiuni acestei ţări sub forma tăierii aprovizionării cu petrol şi a reducerii cu 80% a aprovizionării cu gaze naturale. Sancţiunile, arătau calculele Moscovei, vor avea efectul preconizat, în condiţiile în care Lituania producea numai 5% din energia de care avea nevoie pentru funcţionarea industriei şi a consumatorilor săi casnici. Reducerile în ceea ce priveşte aprovizionarea cu materii prime aveau acelaşi scop, anume de a întoarce Lituania din drumul spre independenţă. Sancţiunile economice au avut, într-adevăr, un efect devastator asupra economiei lituaniene. Consumul de energie a fost raţionalizat, iar multe întreprinderi şi-au încetat activitatea. În cele din urmă, după trei luni de blocadă economică, ca urmare a medierii Franţei şi Germaniei, U.R.S.S. a decis să renunţe la blocada economică, iar Lituania să-şi suspende temporar declaraţia de independenţă. Acest tipar de acţiune va fi folosit cu mult mai multă eficienţă şi consecvenţă în relaţiile cu alte foste state sovietice sau din blocul comunist, care prin politicile lor, la un moment dat, deranjau liderii de la Moscova, în special în era Vladimir Putin.

Atunci când, în aprilie 1997, guvernul lituanian anunţa începerea celei de-a doua etape a privatizării economiei sale şi anunţa numele a 14 dintre cele mai mari companii de stat din domeniul telecomunicaţiilor, bancar, energiei, printre acestea se afla şi concernul din domeniul energiei alcătuit din rafinăria de petrol Mažeikiai, conducta de la Biržai şi terminalul petrolifer de la Būtingė. Acesta a fost privatizat parţial cu participarea companiei americane Williams, puternic susţinută de guvernul S.U.A.. Compania a promis o injecţie de capital pentru modernizarea rafinăriei Mažeikiai (singura de acest profil existentă în Ţările Baltice) şi terminarea în 1999 a construcţiei terminalului de la Būtingė. Această privatizare oferea posibilitatea micşorării dependenţei faţă de piaţa rusească în ceea ce priveşte aprovizionarea cu petrol. Surprinzător, însă, compania americană va înstrăina ulterior compania în favoarea unei firme ruseşti, Yukos, care la rândul ei, devenind falimentară, o va ceda, intrând din 2006 în posesia unei firme poloneze. Presiunile energetice asupra Lituaniei vor continua în anii următori, doar în intervalul 1998 şi 2000 Rusia luând decizia de a tăia aprovizionarea cu petrol a Lituaniei de nu mai puţin de nouă ori. De asemenea, prin intermediul companiei Gazprom, Rusia a căutat să controleze companii comerciale şi de transport de gaze, precum este cazul companiei Eesti Gaas din Estonia, Latvijas Gāze din Letonia sau Stella Vitae din Lituania.

„Suntem arhitecţii şi gardienii independenţei”

Agresiunea rusă din Ucraina – care a avut, nu trebuie uitat, şi o componentă energetică foarte importantă, utilizată deja din perioada regimului Viktor Iuşcenko (2005-2010), 61 de ani – a accentuat sentimentul de insecuritate în Ţările Baltice, ca şi dorinţa clasei politice lituaniene, în frunte cu preşedintele Dalia Grybauskaite (preşedinte al Lituaniei din anul 2009), 59 de ani, de a micşora dependenţa de gazul natural provenit din Rusia. Astfel, componenta politică a independenţei Lituaniei va fi consolidată de o componentă economică, aşa cum o arată noul terminal de gaz natural lichefiat deschis la Klaipeda, pe coasta Mării Baltice, la data de 27 octombrie 2014, terminal intitulat, simbolic, „Independenţa”. Realizat într-un timp record de trei ani şi jumătate, noul terminal are o capacitatea anuală maximă de 4 miliarde metri cubi de gaz pe an, ceea ce acoperă integral necesităţile Lituaniei şi cea mai mare parte ale consumului celorlalte state baltice.

Spre deosebire de terminalele staţionare, terminalul lituanian se bazează pe stocarea plutitoare şi pe o tehnologie de regazificare. Un vas foarte mare, de dimensiunea a trei terenuri de fotbal, ancorează la debarcaderul din port, descarcă gazul lichefiat şi îl transformă din nou în stare gazoasă, fiind apoi pompat către consumatori. UAB Litgas, care este parte a grupului de companii energetice Lietuvos Energija, operatorul acestui terminal, a încheiat deja în august 2014 un contract cu compania norvegiană Statoil ASA care s-a angajat să furnizeze Lituaniei o cantitate anuală de 540 de milioane de metri cubi de gaz prin intermediul terminalului Klaipėda LNG. La finele lunii februarie 2015, Litgas a semnat, de asemenea, un contract cu compania americană Chenier Energy de import de gaz natural lichefiat, cargourile americane fiind aşteptate la finele anului 2015, aşa cum ziarul Adevărul şi-a informat cititorii la 2 martie 2015. Discursul ţinut de preşedintele lituanian la inaugurarea gazoductului „Independenţa” este grăitor pentru tensiunile generate în timp de politica energetică a Rusiei din Ţările Baltice. „Este un proiect energetic strategic care va determina viitorul nostru” şi „o mare victorie a Lituaniei”, dădea asigurări Grybauskaite. De acum înainte, continua aceasta, „nimeni nu ne va mai dicta preţul gazului sau cumpăra voinţa noastră politică”, întrucât „suntem arhitecţii şi gardienii independenţei”. Aceasta atingea esenţa proiectului realizat de Lituania prin propriile sale forţe atunci când afirma că „suntem acum un stat sigur din punct de vedere energetic”.

Reuşita proiectului lituanian nu înseamnă însă că Rusia nu-şi menţine, în continuare, instrumente de influenţă în Lituania şi în celelalte state baltice, aşa cum vom încerca să arătăm într-un articol viitor. Fie că este vorba de presiunile de natură militară sau de încercarea de a forma şi întreţine o coloană a cincea în Ţările Baltice, Kremlinul este de presupus că va încerca să-şi recalibreze politicile externe în funcţie de circumstanţele geopolitice şi geoenergetice globale, europene şi regionale, dar şi în raport cu propriile sale aspiraţii şi fantasme de natură imperială. Declaraţiile lui Aleksei Puşkov, 61 de ani, şeful Comisiei pentru Afaceri Externe din Duma de Stat, potrivit cărora Ţările Baltice, Polonia şi România constituie un „cal troian” american în Europa, că acestea dictează politicile Uniunii Europene faţă de Rusia şi subminează valorile U.E. sunt simptomatice  în ceea ce priveşte atitudinea multor lideri de la Moscova cu privire la Europa Central-Răsăriteană. O zonă descrisă de Timothy Snyder, într-o lucrare publicată în anul 2010, recent publicată în limba română, drept „tărâmul morţii”, regiune care, în perioada 1933-1945, a suferit un număr de 14 milioane de morţi ucişi cu bună ştiinţă, Moscova fiind responsabilă pentru o treime din aceste victime. Între timp, Kremlinul încearcă să treacă sub tăcere responsabilităţile regimului stalinist faţă de aceşti oameni şi nu pomeneşte nimic despre modul în care ea însăşi, prin agresiunea din Ucraina, subminează valorile europene, aşa cum arăta profesorul lituanian Leonidas Donskis într-un recent articol publicat în ultimul număr al Revistei Române de Studii Baltice şi Nordice.

Leonidas Donskis în „Revistei Române de Studii Baltice şi Nordice”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite