Macron vede cum s-au pulverizat toate echilibrele de pe scena politică franceză

FOTO EPA-EFE

De când a fost reales preşedinte, preocuparea esenţială a preşedintelui francez a fost Ucraina, poate, nimeni nu ştie explicaţia exactă, din cauză că instinctul i-a spus că acesta ar fi momentul în care să se impună ca liderul mesianic fie şi numai pentru Europa occidentală oferind o mediere cu Putin şi, astfel, o calmare a pieţelor politice şi o ieşire din criza energetică şi alimentară.

Logica sa putea să aibă o bază reală deoarece sesizase corect un element absolut evident: odată cu sosirea domnului Schulz în funcţia de Cancelar al Germaniei, vechiul raport din putere în vârful jocurilor Europene avea să nu se schimbe, mai ales că Berlinul era profund încurcat de acuzaţiile de conlucrarea mult prea apropiată cu Rusia. Drept care Macron a sperat că va putea fi cavalerul pe cal alb şi, în această perspectivă, să capete sprijinul colegilor europeni, profitând de ceea ce i s-a părut a fi cadrul instituţional ultra-favorabil, adică preşedinţia de 6 luni exercitată de ţara sa în Consiliul UE.

Vise de mărire care au necesitat deplasări externe cvasi-continue, lăsând însă piaţa de acasă liberă, mizând pe faptul că adversarii săi tradiţionali se vor dovedi în continuare la fel de divizaţi şi, mai ales, încrezător în prima şi cea mai importantă dintre predicţiile strategilor electorali: după Germania,  Franţa oferea cel mai clar exemplu de transformare a trendurilor în politică, asta însemnând dispariţia progresivă, dar spectaculos de rapidă, a „partidelor istorice”, în primul rând în zona dreptei, dar şi a socialiştilor din linia clasică. Este adevărat că adepţii lui Macron au încercat o regrupare rapidă, foarte speriaţi de ce vedeau în jurul lor, dar a venit târziu şi, în orice caz, limitată de refuzul „adevăratei drepte” de a se alătura a ceea ce a numit întotdeauna „compromisul Macron”. Socialiştii, simţind cum jocurile se reorientează foarte rapid în jurul neaşteptat de puternicei şi coerentei oferte a lui Melenchon, cel considerat drept „extrema stângii”, s-au alăturat blocului propus de acesta, împreună cu verzii.

Nu-i nici un fel de problemă, au încercat guvernanţii să îndulcească pilulă foarte amară oferită de francezi car au instalat acum echipa lui Melenchon drept şi masiva principală forţă de opoziţie. Nu-i nimic, s-a spus şi azi noapte după numărarea voturilor, sigur că a fost o lecţie umilitoare pentru Macron, dar asta îl va readuce cu picioarele pe pământ şi îl va obliga la revenirea a ceea ce Franţa a mai cunoscut în trecut, adică sistemul numit „coabitare” între un preşedinte şi un prim-ministru reprezentând partide de orientări opuse.

Aşa a fost, dar timpurile respective se pare că au apus definitiv şi, odată cu ele, delicata, suava şi foarte politicoasa echilibristică  între jucători care ştiau foarte bine că esenţa jocului stătea în principiul atât de bine cunoscut acum şi la noi „vezi cum te porţi, azi eşti tu la putere, mâine vin eu...”.

De data, jocul profund este modificat fundamental şi singura întrebare nu este capacitatea opoziţiei de a efectua blocaje multiple în toate sectoarele majore în care Macron a încercat să-şi promoveze proiectele. Asta este clar că se va întâmpla şi rezultatele vor fi importante nu numai pentru Franţa ci vor afecta şi desfăşurarea angajamentelor franceze în diferite zone ale construcţiei europene. Întrebarea reală priveşte modul în care se vor dezvolta tendinţele politice care s-au precizat prin votul francezilor.

Răspunsul cel mai dramatic l-a dat aseară primul ministru Elisabeth Borne care a caracterizat aceste rezultate drept „un risc major pentru ţară” în condiţiile care Jean-Luc Melenchon a spus că „deruta partidului prezidenţial este absolut totală”.

Totuşi, de ce aceste note dramatice?

După părerea mea, din cauza faptului că, pentru prima oară în istorie, partidul de extremă dreapta al doamnei Marine Le Pen înregistrează un asemenea succes formidabil, trecând de la nivelul de 8 deputaţi în adunarea Naţională, cât a avut până acum, la nivelul absolut incredibil de 90 de deputaţi! Şi, tot în premieră, va dispune de un grup propriu, exact la 34 de ani după ce dispăruse în urma restabilirii sistemului de scrutin majoritar. Puţin spus că va fi, de fapt, principala şi cea mai virulentă linie de atac de extremă corozivitate împotriva unui Macron slăbit pe care-l acuza acum câteva zile că, în plină campanie electorală pleca în România şi în R.Moldova pentru a merge apoi la Kiev pentru întâlnirea cu Zelenski... Şi spunea aseară că „poporul a decis să trimită un foarte puternic grup de deputaţi din RN în Adunarea care, astfel, va deveni puţin mai mult naţională. Acest grup va fi pe departe cel mai numeros din întreaga istorie a familiei noastre politice...Nea-m atins cele trei obiective pe care ni le propusesem: să facem din Emmanuel Macron un preşedinte minoritar, să continuăm recompoziţia politică indispensabilă şi să constituim un. Grup de opoziţie decisiv în faţa deconstructorilor de sus, adică a macroniştilor şi a celor de jos, adică a extremei stângi antirepublicană...Noile chipuri pe care le veţi descoperi sunt avangarda noii elite politice care va prelua puterea atunci când va lua sfârşit aventura politică a lui Macron”.

Nu ştiu dacă vor exista reflexe şi pe scena noastră politică, preocupată acum de alte priorităţi. Dar, presupunând că da, atunci dreapta românească va încerca oare să rămână alături de Macron, cu toate că cei din PNL fac parte acum din PPE? Dar stânga va căuta un contact cu grupul lui Melenchon, în ciuda acordului pe care-l are, atât de profitabil, cu cei din dreapta cu care convieţuieşte bine-mersi în Guvernul şi Parlamentul Meu, cum şi-a dorit Preşedinte Iohannis? În fine, cu cine va dori extrema dreaptă franceză şi europeană să facă alianţă în România?