Mai mult decât un Parteneriat Balcanic
0
După rezultatele amestecate ale Parteneriatului Estic, UE are nevoie să demonstreze în Balcanii de Vest credibilitatea procesului de extindere. O potenţială ocazie strategică pentru România.
Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius a fost hârtia de turnesol care a revelat un lung şir de eşecuri în Est, neasumate de către Uniunea Europeană, de la debutul acestuia şi pe tot parcursul desfăşurării lui.
Din faza de concepţie, Parteneriatul Estic (PE) a fost gândit în aceeaşi logică, demonstrat păguboasă, a abordării „la pachet“ a tuturor statelor din regiune, în ciuda diferenţelor enorme între acestea: Republica Moldova avea ca ţintă declarată integrarea europeană, deziderat de care era mult mai aproape decât vecina sa Ucraina, un colos teribil de greu de reformat şi de absorbit de către UE, în timp ce Belarus rămâne şi astăzi un stat totalitar izolat, departe de orice orizont vestic. Abordarea en gros a vecinătăţii europene îngropase deja Politica Europeană de Vecinătate (ENP I şi II), care trata Ucraina lui Kucima ca pe Maroc sau Iordania, îndepărtându-şi-o astfel. PE nu s-a diferenţiat de ENP I şi II nici prin proiectele de infrastructură şi cooperare economică substanţială pe care le promitea iniţial – şi despre care se spune acum că sunt unica şansă de menţinere a regiunii în sfera de influenţă europeană.
Deşi rapoartele de etapă nu arătau progrese deosebite pe calea trasată de PE, UE nu a fost dispusă să-şi asume un eşec de concepţie şi de implementare şi să-şi reconsidere instrumentele. Pe măsură ce Europa cu mai multe viteze devenea o realitate, a fost din ce în ce mai limpede că PE nu era, de fapt, o foaie de parcurs către o finalitate de integrare în UE, ci doar o formă privilegiată de parteneriat. Îmbrăcarea PE într-o retorică a extinderii face, însă, ca rezultatele sale modeste să afecteze grav credibilitatea acestui proces, până acum cel mai eficient instrument de politică externă al Uniunii, de stabilizare, democratizare şi asigurare a prosperităţii. Sigur, putem gândi în termenii în care o fac de multe ori Germania sau Olanda: UE este un club, acest club are nişte criterii de admitere, dacă vrei să fii membru trebuie să îndeplineşti criteriile, care sunt ne-negociabile.
Dar când au existat ferme declaraţii reciproce de interes din partea UE şi a statelor vecine, iar niciunul dintre acestea nu a îndeplinit măcar criteriile pentru a începe drumul şi aşa anevoios al integrării, atunci clubul pare a fi devenit neinteresant să stimuleze eforturile acestora de aderare, iar pierderea este şi a UE – prin compromiterea instrumentului, dar şi prin pericolul unei zone gri de incertitudine, instabilitate, sărăcie, competiţie cu Rusia în imediata vecinătate europeană, sursă de criminalitate organizată şi migraţie.
Balcanii de Vest – the next best
Se pune aşadar întrebarea: ce poate face UE în faţa situaţiei de la răsăritul său? Să-şi asume eşecul şi să îşi reconsidere politicile şi instrumentele? Să le abandoneze sau să le reducă, considerând riscurile gestionabile? Să accentueze faptul că de la bun început oferta aderării nu a fost implicită în PE şi să facă ce ştie de fapt mai bine – să încerce o consolidare a cooperării economice, fără ambiţii geostrategice majore?
Oricare dintre aceste scenarii generează o deplasare a mizei UE către Balcanii de Vest, singura altă vecinătate a Uniunii unde instrumentul extinderii pare a avea şanse reale să funcţioneze. Graţie meritelor proprii, dar şi în contrapondere faţă de Vilnius, Serbia ar putea primi în decembrie o dată de începere a negocierilor de aderare. Opţiunea europeană fermă a Serbiei este completată de eforturile reale făcute de Belgrad, ca şi de Priştina, de normalizare a relaţiilor cu Kosovo – într-o logică profund europeană de a fi „parte a soluţiei, nu a problemei“.
Împlinirea, anul viitor, a 100 de ani de la asasinarea lui Franz Ferdinand, la Sarajevo, şi izbucnirea Primului Război Mondial ar putea găsi pentru prima dată Balcanii în ipostaza de a nu mai „produce mai multă istorie decât pot consuma“ – în cuvintele lui Winston Churchill, devenite deja clişeu în orice comentariu asupra regiunii. În timp ce Serbia se pregăteşte să păşească pe drumul european, Muntenegru este la un pas de intrarea în NATO. Proiectele (transfrontaliere!) de infrastructură şi integrare regională transformă zona într-un culoar important de tranzit între Europa, Asia/Turcia şi Africa de Nord. Alegerile din regiune, chiar şi cele într-un stat nerecunoscut de UE în ansamblul său, cum este Kosovo, îndeplinesc standardele OSCE, iar în Kosovo dreptul de vot şi l-au exercitat chiar şi sârbi din nordul Mitroviţei, unde aceştia sunt majoritari şi nu recunosc autoritatea Priştinei. Dacă ne uităm la fierberea în care se află tot globul şi la fragilitatea atât a democraţiilor, cât şi a tranziţiilor, Balcanii sunt o poveste de succes.
Ameninţarea regresului, stagnării, eşecului politico-economic şi a reizbucnirii conflictelor planează însă în continuare. UE a redus la jumătate fondurile dedicate Bosniei-Herţegovina şi şi-a declarat practic dezangajarea faţă de federaţia care nu a făcut niciun progres în ultimii ani. Macedonia (FYROM) stagnează şi alunecă pe panta naţionalismului şi a tensiunilor interetnice din cauza disputei onomastice cu Grecia, nerezolvată de ani de zile. În Kosovo, Comisia Europeană a constatat eşecul răsunător al EULEX, cea mai mare (şi costisitoare!) misiune civilă a UE, fără ca această consemnare tehnică să fie urmată de o dezbatere politică asupra eficienţei strategiei UE.
În Serbia, este posibil ca întâi să se facă simţite costurile şi abia ulterior beneficiile începutului procesului de preaderare – iar asta pe fondul problemelor economice serioase şi a păstrării unor relaţii foarte apropiate cu Rusia.
Viitorul Balcanilor de Vest – dar şi al procesului de extindere a UE – depinde, aşadar, într-o mare măsură de modul în care ambele părţi vor şti să întreţină relaţia reciprocă. UE va trebui să decidă, de pildă, dacă la sud-estul său, o abordare „la pachet“, regională, se potriveşte mai bine decât s-a potrivit la est. Despre Balcanii de Vest s-a spus mereu că nu se pot integra în Uniunea Europeană decât împreună, ca regiune – în parte ca un mecanism de prevenire sau soluţionare a conflictelor/diferendelor (vezi definirea graniţei Serbiei cu Kosovo, ba chiar a statalităţii celui din urmă), având în vedere motivele sociale (fragmentarea etnică a statelor), în parte din cauza dependenţei economice reciproce a republicilor ex-iugoslave. În mod evident, însă, dinamica unora dintre aceste ţări este mult mai alertă decât a altora, iar decalajele sunt de ordinul a 10 ani chiar.
Dacă UE va prefera, după Vilnius, consolidarea rolului său de creare a unui spaţiu de liber schimb generator de prosperitate, au Balcanii de Vest o şansă suplimentară faţă de Parteneriatul Estic, pentru că sunt un coridor din ce în ce mai important de trecere al Europei? Tot acestea sunt însă şi coridoarele de intrare a traficului de orice fel şi a imigraţiei ilegale, iar aici deficienţele sunt încă enorme – chiar „vedeta“ acestei perioade, Muntenegru, este locul unde reţelele transnaţionale sunt patronate de însuşi eternul premier/preşedinte, Milo Djukanovic! De asemenea, faptul că Balcanii de Vest nu au alternativă, de tip Uniunea Eurasiatică vs Uniunea Europeană, este un avantaj, dar nu garantează că ritmul reformelor nu poate fi încetinit de influenţa exercitată de Turcia sau Rusia, printre alţii. În plus, se pune problema dacă UE „va lua taurul de coarne“, impulsionând găsirea unei voci unice pe subiectul Kosovo, a unei soluţii pentru Bosnia adaptate la contextul actual – dincolo de cadrul Dayton, menit iniţial doar să pună capăt războiului – ori punând presiune pe Grecia pentru rezolvarea problemei numelui cu Macedonia.
Interesele Noii Europe
Presiunea va fi în primul rând asupra Europei Centrale şi de Est, interesată să nu rămână frontiera UE, iar la graniţa ei să nu existe o zonă gri, sfâşiată între forţe opuse. De la Polonia la Slovacia şi la cel mai nou membru al UE, Croaţia, „Noua Europă“ încearcă să compenseze lipsa de aplomb a celei vechi în a impulsiona progresul vecinătăţii sale pe calea europeană – în timp ce şi state vestice cu interese puternice în Balcani şi-au intensificat eforturile (Germania, Austria, Marea Britanie, scandinavii).
Despre România, fostul ministru italian de Externe Franco Frattini spunea că este liantul natural între zona extinsă a Mării Negre şi Balcani. Doar că, preocupat să nu fie asociat cu instabilitatea de la sud, Bucureştiul a făcut eforturi timp de două decenii să se delimiteze de Balcani. Ar fi poate momentul revenirii României atât în regiune, în acest rol – poate este oportună inclusiv o reinventare a Agendei Salonic, susţinută la vremea ei şi de către România, agendă care lega destinul Republicii Moldova de cel al Balcanilor de Vest, nu de Ucraina –, cât şi printre membrii UE din vecinătate, în vederea coordonării eforturilor la Bruxelles şi pe teren, în proiecte şi politici concrete.
În primul rând, poate cel mai convingător stimulent pentru statele din proximitatea UE este succesul celor care, aderând nu demult la Uniune, probează beneficiile apartenenţei, dovedindu-şi evoluţia în timp. Dincolo de performanţele interne, însă, Bucureştiul are de transferat experienţa valoroasă a procesului de preaderare, a consolidării instituţiilor, reformei administraţiei, realizărilor în domeniul protejării minorităţilor. Deşi Zagrebul are o memorie mult mai recentă a acestei tranziţii, relaţia sa ambivalentă cu vecinii fac ca o cooperare cu Bucureştiul să fie preferabilă. Toate acestea sunt nu doar contribuţii importante într-o zonă naturală de influenţă a ţării noastre, dar şi elemente de creştere a profilului internaţional în ochii marilor jucători din zonă, ca SUA, Marea Britanie, Germania etc.
Articol publicat în Ediţia FP România nr 37 (noiembrie/ decembrie 2013), apărută pe 24 decembrie
Se încarcă comentariile...
