Merkel şi Zemmour, sfârşit şi debut european cu nori cenuşii la orizont

Creştin-democraţii Angela Merkel şi Sebastian Kurz şi-au luat adio de la putere

Angela Merkel şi-a luat adio de la putere. Mai dur, succesorul ei, Olaf Scholz, cere vaccinul obligatoriu, o idee cam la fel de polarizantă ca discursul lui Eric Zemmour, un candidat al dreptei la preşedinţia Franţei.

Ce va fi, oare, cu motorul franco-german al Europei? Va continua să funcţioneze, chiar dacă nu la turaţii maxime? Se va gripa? Sau va intra pe multă vreme în reparaţii capitale? Întrebările sunt legitime şi presante, fiindcă la cârma ambelor ţări au loc, ori s-ar putea produce în curând, schimbări de anvergură istorică.

La Paris şi-a anunţat candidatura la preşedinţie Eric Zemmour, un ziarist considerat de o mare parte a presei mainstream "populist de dreapta" sau "extremist". Înainte de a-şi anunţa oficial candidatura, Zemmour, autorul mai multor cărţi foarte populare, dar controversate, în care francezul de origine nordafricană şi religie evreiască exprima viguroase critici la adresa islamului, era cotat în sondaje ca fiind mai bine plasat decât şefa "Adunării Naţionale", Marine Le Pen, şi, deci, în stare să ajungă să se confrunte în turul de balotaj cu actualul preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron.

Final de eră

În răstimp, în Germania, s-a încheiat o eră. Cea mai celebră fiică a RDG şi "mamă" a naţiunii germane şi-a luat oficial adio de la putere. În locul Angelei Merkel trece la putere social-democratul Olaf Scholz, care a şi început să-şi polarizeze naţiunea, pronunţându-se, în asentimentul majorităţii germanilor, în favoarea vaccinului obligatoriu. Iar cel din urmă e de natură să întărească stigmatizarea minorităţii care i se împotriveşte. Şi, după cum reliefa recent Berliner Zeitung, conducerea politică a unei ţări "nu trebuie să aplice decât cele mai îngăduitoare mijloace în vederea combaterii eficiente a unei pandemii". Or, vaccinarea cu de-a sila, impusă prin "amenzi pe care nu le pot plăti decât bogaţii", n-are loc în colecţia unor astfel de mijloace. Şi mai clar avertizează un ziar renan, potrivit căruia "vaccinarea obligatorie ar diviza societatea şi mai adânc. Ar fi iluzoriu să se creadă că antivacciniştii s-ar converti sub presiunea ameninţării amenzii".

În schimb, presiunea statului i-ar "trimite pe sceptici în braţele extremei drepte".

Bilanţul cancelarei

Remarcabilă, în context, e estimarea ziarului Rhein-Neckar Zeitung, potrivit căreia asemenea măsuri coercitive ar scinda şi mai adânc societatea, sintagmă care admite, implicit, îngrijorătoarea ei dezbinare actuală. Care e alimentată de faptul că extrema dreaptă îşi sporeşte rândurile automat, când extrema stângă îşi impune câte una din revendicările ei radicale. E dezbinarea legată doar de pandemie şi de informările legate de vaccinuri şi terapii, resimţite de mulţi ca insuficiente şi unilaterale ? Şi i se poate atribui Angelei Merkel vina exclusivă a acestei polarizări? Evident că nu. Nefăcutele ei, legate în special de pierderea controlului statului în criza migraţiei din 2015,  s-au datorat în mare măsură instinctului ei de putere şi convingerii, până la un punct potrivite ţelului ei, că a alege calea îmbrăţişării necondiţionate a adversarului de stânga şi a ideilor lui progresiste era calea cea mai sigură de a se menţine la butoane. În plus, în special în primii ani la şefia executivului, Merkel a acumulat o serie de merite, motiv pentru majoritatea, prin tradiţie obedientă, a compatrioţilor ei, de a-i acorda încredere mult timp. Dar e remarcabil faptul că, la plecarea ei, predomină în comentariile presei bemolul. Nu puţini observatori politici au început în fine să realizeze, ori să admită, că Merkel n-a făcut doar bine în lunga ei carieră politică.

Extrem de criticată şi controversată va rămâne decizia ei de a deschide graniţele în beneficiul sutelor de mii de migranţi din lumea islamică luând cu asalt Europa, în 2015. Pretenţia potrivit căreia n-ar fi putut acţiona în faţa acestui aflux altfel decât a făcut-o s-a văzut credibil contrazisă de exemplul altor lideri europeni, atunci, sau ulterior, care au demonstrat că se poate menţine controlul frontierelor dacă există voinţa politică necesară. Şi de Merkel însăşi, care şi-a schimbat radical politica în acest domeniu, din 2016. Dar, pentru multe ţări europene, între care Marea Britanie şi Franţa, schimbarea ei de macaz a survenit tardiv.

Înaintea de a fi fost dezbinaţi în pro- şi antivaccinişti, în adepţi ai Ştiinţei cu Ş mare şi conspiraţionişti cu c mic, în ecologişti cu merite sacrosancte, elogiaţi cu ditirambi planetari şi negaţionişti cu spume, în adepţi ai corectitudinii politice şi partizani ai libertăţii, britanicii şi francezii s-au văzut învrăjbiţi de migraţie. Speriaţi, între altele, şi de ideea valurilor migratoare covârşind Europa, britanicii au optat în majoritate pentru Brexit. Iar în Franţa a luat amploare populismul de dreapta.

Dialectică progresism-populism

Pe mulţi francezi şi germani i-au înfuriat şi speriat, când nu i-au umplut de entuziasm, nu atât ursuleţii de pluş ori buchetele de flori cu care au fost întâmpinaţi în Germania deopotrivă refugiaţi şi islamişti, cât ideologizarea, de către elite şi o amplă parte a presei, a islamului şi parţiala tabuizare a realităţii celui politic, generând terorism. Apariţia, în Franţa, a societăţilor paralele din suburbii segregate de întinse zone "no-go", în care şi poliţiştilor le e frică să intre, dispreţul manifestat faţă de drepturile femeii de tot mai numeroşii fundamentalişti musulmani din oraşele Hexagonului, precum şi amploarea cruzimii manifestate de teroriştii islamişti în atentatele din 2016 le-a pus multor francezi capac. Pe acest fond angoasant s-a produs ascensiunea suprinzătoare a lui Eric Zemmour.

Eric Zemmour, candidat la preşedinţia Franţei

I s-a reproşat un prezumtiv "fascism" şi că ar fi un "Donald Trump" francez. Că susţine teze ca a marii "înlocuiri de populaţii", în speţă a substituirii albilor creştini cu musulmani şi oameni de culoare, de care s-ar fi prevalat atentatori, precum cel odios, care a însângerat Christchurch.

Zemmour şi deplasarea spre dreapta a clasei politice franceze

Or, pe Eric Zemmour, care nu e nici alb, nici creştin şi nu e magnat, ci cărturar, autor al mai multor cărţi de mare succes, probând profunda cunoaştere a istoriei Franţei, cultura, pregătirea intelectuală şi fineţea retorică îl deosebesc net de prea puţin cultivatul Trump. Provocatori, ultraconservatori şi populişti sunt însă ambii, când exaltă un trecut idealizat spre a zugrăvi în culori excesiv de sumbre un prezent de înlocuit, salvaţionist, sub mesianica lor conducere. Şi când preiau în folos propriu, răsturnându-le, politicile identitare ale extremei stângi. Dar dacă extremiştii susţin că ziua iese în genere soarele, iar noaptea luna, e greu să nu fi de acord cu realitatea, doar pentru că o exprimă ei. Situaţia demografică a populaţiei creştine şi albe din vestul Europei e marcată de necontenita ei scădere numerică şi concomitenta amplificare a segmentelor imigrate şi ghetoizate, originare din lumea islamică.

Nici aprecierea meritocraţiei, apelul refacerii încrederii în elite, aderenţa la valori republicane şi adversitatea deschisă faţă de ceea ce Zemmour numeşte "islamogauchism" şi incompatibilitatea islamului cu drepturile femeilor şi cu valorile democraţiei, ori criticile la adresa unei prese tot mai înclinate să tabuizeze teme sensibile, nu pot fi cotate ca fascism. Poziţiile sale ultraconservatoare, prea populare, din unghiul elitelor politice şi culturale actuale, dau glas anxietăţii unui număr notabil de vesteuropeni, care nu se mai simt, în patrie, acasă. Ele au împins mult spre dreapta şi partidul gaullist, "LR", stimulând divorţul întregii clase politice franceze de zona stângii ultraprogresiste a spectrului politic.

Dată fiind popularitatea ideilor carismaticului Zemmour, cu atât mai simpatizat în era lehamitei politice cu cât nu are un partid, pe segmentul său de spectru politic se bat (spre norocul lui Emmanuel Macron) şi gaulliştii, şi Adunarea Naţională condusă de Marine Le Pen.

Or, această deplasare franceză spre dreapta vine în răspăr cu alta, la fel de accentuată, de natură să schimbe durabil faţa Europei. Este volta politică în direcţie diametral opusă, de actualitate, ori predictibilă, marcând Germania şi Austria. Ambele ţări de limbă germană se află în finalul unei ere moderat-conservatoare şi în pragul unei orientări spre progresism radical. Acest clivaj nu anunţă nimic bun pentru viitorul unei Europe oricum divizate şi captive unui şir virtual interminabil de crize financiare, economice, pandemice, morale şi politice, sau pentru un motor franco-german al UE, care va tuşi mult, înainte să se reaprindă.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle