Miracolul Zelenski, opinia publică şi al treilea război mondial

Volodimir Zelenski

Există şi arme de ultimă generaţie mai redutabile decât orice armă nucleară tactică, decât orice dronă, bombă, avion pe bază de tehnologie stealth, decât orice tun, rachetă antiaeriană sau sistem antibalistic.

Sunt arme cu un cap şi mai ales o inimă, pe două picioare, cu două braţe şi curaj. Sunt arme care, singure, pot întoarce o situaţie disperată, o bătălie pierdută, un război catastrofal.

E arma de tip Churchill, omul care a rostit celebra sa alocuţiune despre blood, sweat and tears. Despre sânge, sudoare şi lacrimi. Cinstit, Churchill a spus adevărul compatrioţilor săi şi lumii întregi, în cea mai neagră clipă a Regatului Unit, a democraţiei, a civilizaţiei şi a lumii libere. Când englezul rămăsese absolut singur în faţa monstruoasei maşinării de război naziste şi nimeni, în afară de furniturile de arme americane, nu-i mai era alături, pentru că Hitler rănise mortal Polonia, îngenunchease Franţa şi cotropise Europa.

Arma de tip Churchill nu e la fier vechi. Există. Funcţionează. Luptă, de una singură, în Ucraina împotriva monstruoasei maşinării de război ruseşti. Care, dezlănţuită de Vladimir Vladimirovici Putin, s-a împotmolit în faţa vitejilor luptători ai lui Zelenski şi a început să se răzbune, bombardând de zile în şir blocuri, case, locuinţe, străzi şi grădiniţe, spitale, şcoli, copii, bătrâni şi femei.

”Arsenalul” cel mai avansat: conţine o inimă care bate

În reacţie, Zelenski strigă. Exasperat, cu inima strânsă în faţa copiilor ucraineni sfârtecaţi de şrapnel, preşedintele Zelenski s-a adresat lumii. Disperat, pentru că nu primeşte răspuns cererii sale de închidere a spaţiului aerian al Ucrainei de la liderii NATO.

Aşa că i-a întrebat pe liderii globului prin corespondenţii adunaţi la o conferinţă de presă în Kievul asaltat şi bombardat: câţi (oameni mai) trebuie să moară? Câte braţe, picioare, capete, trebuie să zboare ca să vă mişte? Spuneţi-mi câte şi voi număra ca să vă spun şi să aştept momentul…

Arme cu autoaprindere şi modul lor de întrebuinţare

Zelenski strigă adevărul. Strigă din răsputeri, doar doar va trezi adânc adormita şi cumplit amorţita conştiinţă a lumii. Strigă, s-o lămurească onest despre miza adevărată a acestei confruntări. Care nu e doar despre populaţia martirizată a Ucrainei. Nu e doar despre noul genocid pe care-l pregăteşte Putin în Europa. Nu e doar despre aneantizarea statului ucrainean, refacerea fostei Uniuni Sovietice şi reedificarea, pe baze totalitare, a imperiului ţarist, obiectivele obsesiv urmărite de Putin.

E despre capacitatea de a dăinui a civilizaţiei, despre rezistenţa la răul absolut a lumii libere, ca şi despre şansa de a supravieţui a unui homo sapiens moral, liber şi demn.

Sigur, ucrainenii au probleme militare uriaşe, pe care nu le vor putea rezolva doar cu miraculoasa lor armă prezidenţială. Ei luptă inspiraţi, însufleţiţi şi exemplar. Au dovedit nu o dată că ştiu să lupte astfel. De pildă în anii în care au combătut bolşevismul. Pe Maidan, în faţa asasinilor plătiţi ai securităţii satrapului lui Putin, sinistrul Ianukovici. În cei opt ani ai războiului de uzură din Donbas. Şi în aceste zile de foc, în faţa rachetelor Iskander şi Kalinder ale lui Putin. În faţa teroriştilor ceceni pe care i-a trimis ca să-l omoare pe neînfricatul Zelenski. În faţa avioanelor, elicopterelor de luptă şi a interminabilelor lui coloane de blindate.

Adevăratul eliberator

Dar tancurile şi artileria care ameninţă să taie în două Ucraina, să izoleze forţele Kievului din est şi să compromită rutele de aprovizionare încă deschise în vest ale statului cotropit de SS alias Speţnatz, ca şi de unităţile blindate ale fascismului putinist, care, altfel decât Hitler, e lăsat de un vest anemic şi abulic să ameninţe şi cu arma ultimativă, nu se pot combate doar cu vorbe. Fie ele şi cele înflăcărate ale unui inspirat preşedinte-erou, călăuzit de Dumnezeu.

De El, i-a spus Zelenski lui Putin, în niciun buncăr nu te vei putea ascunde. Dacă nu i-ar fi adresat decât aceste cuvinte puţine şi simple şi l-ar fi învins definitiv, pe veci şi fără drept de apel pe şeful regimului cleptocrat, mafiot, kaghebist, terorist şi totalitar de la Moscova.

Dar Zelenski a făcut mai mult. A vorbit lumii nu de la înălţimea Kremlinului, a luxoaselor sale palate, a buncărelor atomice din Urali, ci din fruntea combatanţilor săi, din mijlocul bătăliei pe viaţă şi pe moarte pentru libertate, din prima linie a unui front care e peste tot, chiar şi în pătuţurile de copii. Tot el, luptătorul în tricou khaki Zelenski, le-a spus prietenilor săi americani îngroziţi de soarta previzibilă ce-l aştepta ca inamic al lui Putin oferindu-i salvarea personală, că nu de evacuarea la care era invitat avea nevoie, ci de muniţie.

Încrucişarea săbiilor prezidenţiale

În duelul preşedinţilor, Putin a capotat irevocabil. Zelenski l-ar fi învins pe mitoman prin knock out chiar şi numai pentru că 88 la sută dintre ai lui cred şi în el, şi în victoria poporului ucrainean. Pentru că adevărul şi sinceritatea sunt pe buzele acestui Churchill redivivus.

Dacă ”Putin e o minciună ontologică” (după cum l-a descris Gabriel Liiceanu), oare ce este Zelenski? Dacă liderul de la Kremlin e ”cadavrul reanimat care aruncă bombe, lansează rachete şi ucide strigând că e patriot”, fiind ”efectiv decupat dintr-un film cu zombie şi tocmai absurdul existenţei lui ne ia prin surprindere şi ne îngrozeşte”, cum crede filosoful român, cine e inamicul său din Kiev? O definiţie tomistă a adevărului. Zelenski e adecvarea la obiect a intelectului. Dar chiar mai mult decât tomistă. Căci e şi adecvarea inimii la luptă.

Pe micul hitlerist de la Kremlin l-ar fi pus însă la pământ, în lipsa liderului de la Kiev, valorile ucrainene, în numele cărora a fost ales liber, ca preşedinte, Volodimir Zelenski, iar nu prin fraude şi prin teroare, ca omologul său de la Kremlin. L-ar fi pus în genunchi pe tiran chiar şi numai cârligul ucrainenilor: nu la defenestrări de medici, la otrăviri cu Noviciok de disidenţi şi cetăţeni străini total neimplicaţi, ori la intoxicări de refugiaţi cu Poloniu radioactiv. Ci ataşamentul lor sublim la demnitate, curaj şi libertate, la cinste şi la omenie.

Cuvintele ca arme

Numit de preşedintele Rusiei ”nazist”, ”drogat” şi patron al unui ”genocid” în Donbas, preşedintele Ucrainei a reuşit în alocuţiuni istorice nu doar să lămurească cine e agresor şi cine îşi apără nevoile şi neamul. A izbutit să-şi galvanizeze şi să-şi mobilizeze nu doar compatrioţii, ci şi să cucerească inimile unei Europe sceptice, înfricoşate, angoasate, nevrozate şi pacifiste. Ba chiar să ralieze la cauza Ucrainei şi a democraţiilor practic întreaga lume.

Care s-a şi exprimat net în Adunarea Generală ONU, condamnând cu suprinzătoare asprime şi covârşitoare majoritate războiul de agresiune ticălos, stupid, demenţial, prostesc şi nebunesc, fără putinţa de a fi câştigat cu adevărat, declanşat de un Putin crapulos şi dezaxat în mult chinuita Ucraină.

Doar o mână de şoşoci vânduţi, de purici siniştri, de guşaţi şi capsomani odioşi, de oribili extremişti de stânga şi de dreapta incorigibili şi îmbătrâniţi în rele îi mai ţin în România sau în lume isonul dictatorului scuipând ură şi minciuni. Pentru că lumea s-a săturat de asemenea orori umane şi de infectele lor vorbe.

Pentru că, vorba fostei ambasadoare americane la ONU, doamna de fier Nikki Haley, ”eroismul este contagios”. Eroismul – şi nu e numai al unui Zelenski şi al soţiei sale minunate – entuziasmează lumea liberă şi pe cetăţenii ei să fie solidari, să fie cu inima alături de Zelenski şi ai lui, să îi ajute pe ucraineni, să le dea arme până şi pacifista Germanie, să-i stimuleze şi pe ruşi să iasă curajoşi în stradă şi să-nfrunte, protestând eroic, represiunea ţestoaselor şi a mascaţilor lui Putin.

Spada ruginită, rămasă în teacă

Doar America lui moş teacă Biden întârzie, în naivitatea fără leac a administraţiei lui leşinate, să înţeleagă ce preţ piperat, mai piperat decât oricând, vor trebui Statele Unite, vestul şi omenirea să plătească dacă vor mai rata şi-acum, o dată în plus, ocazia de a interveni şi de a pune capăt coşmarului neofascist şi neostalinist pe care l-au tot lăsat, împreună cu Germania lui Merkel, să crească şi să facă puroi. Mai întâi în Rusia lui Putin. Apoi în estul Ucrainei. În Georgia şi Moldova. În Belarus. Acum în toată Ucraina. Şi, în curând, probabil, peste tot.

Ştie preşedintele Biden la ce crime indicibile este complice, neînchizând spaţiul aerian ucrainean? Ştie preşedintele României că Ucrainei le urmează Republica Moldova, republicile baltice, apoi România, Polonia şi restul Europei? Ştie Josep Borrell că a promis avioane Ucrainei, ca să se apere? Unde sunt?

Sunt întrebat retoric, superior şi ritos: ”Cu ce armată ar putea Rusia să atace toate aceste ţări? Cum ar putea susţine un front atât de mare, când e atâta haos în armata lor şi mor pe capete? Câte milioane de soldaţi are Putin?”

Îmi amintesc, involuntar, de replica celebră a mult dispreţuitorului Stalin: ”Câte divizii are papa”? Un papă polonez lipsit de orice tanc, un inimos, avea să pună umărul la demolarea sistemului edificat de idolul lui Putin, I.V. Stalin.

Răspund: cu ce efective ar putea Rusia ataca? Păi cu aproape un milion de militari. Nu vi se pare că ajunge? Credeţi că sunt multe ţări atât de mari şi tari ca Ucraina, care să-i reziste cu arma în mână, dacă Putin le ia pe rând, promiţând NATO că fiecare din ele va fi ultima, iar dacă nu se va permite cotropirea ei va recurge la bomba atomică? Dacă alianţa face în pantaloni acum, oare ce culoare vor avea chiloţii ei după mistuirea Ucrainei?

Ce-i de făcut? Să fim serioşi. A spus-o Gary Kasparov. Nici un tratat nu interzice NATO să apere Ucraina. E un risc ca Putin să apeleze la bomba atomică, contrează alţii. Or, bombele atomice nu se pot folosi, căci înseamnă aneantizarea mutuală. De altfel, acelaşi lucru şi că ar fi o presupusă primejdie de declanşare a celui de-al Treilea Război Mondial s-a spus şi cu privire la livrarea de arme Ucrainei. Or, s-au livrat. Dar războiul mondial nu s-a declanşat. Ne e frică să-i ajutăm pentru că nu suntem ucraineni? Atunci să li se dea piloţilor NATO un paşaport emis la Kiev.

”Occidentalii nu vor WW3”, îmi spunea, alertat la culme, un preopinent. Avea dreptate. Dar, guess what. Occidentalii n-au dorit nici masa de 6 metri la care au fost aşezaţi, ca la masa slugilor, departe de marele boier, Scholz şi Macron. Pe care Putin i-a minţit şi i-a scuipat în faţă. Occidentalii n-au dorit nici nivelarea Ceceniei în august 1999. Nici invadarea Georgiei, în 2008. Nici bombardamentele cu arme chimice din suburbiile Damascului în 2013. Nici anexarea Crimeii în 2014. Nici îngroparea istoricului oraş Alep din Siria sub un covor de bombe şi prefacerea spitalelor, şcolilor şi străzilor lui într-o imensă groapă comună, în 2016. Nici cotropirea estului ucrainean şi războiul de opt ani din Donbass. Nici invadarea actuală a Ucrainei.

Or, SUA şi UE nu au împiedicat toate aceste atrocităţi. Deşi ar fi putut. Iar costurile ar fi fost toate mai mici decât acum. Şi nu vor împiedica nici războiul care va veni în Europa, nici WW3, dacă lasă Ucraina să moară.

Dar, mi se mai replică, de tot îngrijorat şi legalist, ”dacă la o ilegalitate se răspunde cu alta, pacea nu va putea fi gestionată niciodată! S-ar generaliza dreptul forţei!” Să mi se ierte că întreb: dar oare care pace, monşer? A cimitirului, de după genocid? Oare civilizaţia nu mai are dreptul de a se autoapăra în faţa barbariei?

Ar fi momentul să le spunem clar şi răspicat mai-marilor acestei lumi că nu vrem, că nu suntem dispuşi, că refuzăm în chipul cel mai categoric să mai fim complici la genocid în Ucraina. Hai, înarmaţi cu exemplul unui Churchill şi împreună cu miraculosul Zelenski, să deschidem gura, cu putere, şi să strigăm: Ajunge! Nu mai vrem! Nu mai putem! Hai să le spunem că este destul înainte de a fi prea târziu!

Petre M. Iancu - Deutsche Welle