Miza nescrisă a europarlamentarelor: rescrierea proiectului Europa

Bate un vânt nou de reformă (dar şi de revoltă) pe culoarele puterii de la Bruxelles. Liderii actuali ai instituţiilor europene admit că e nevoie de o reformă fundamentală, chiar de o rescriere a actualului proiect european care şi-a atins limitele de competenţă şi de acţiune.

Eşecul major de la Vilnius şi urmările sale dezastruoase au arătat foarte limpede că s-a ajuns la un moment de incompatibilitate între “visul european” şi mijloacele practice disponibile. 

Este limpede că nu se mai poate continua pe drumul existent. Pe de o parte, avem un conflict din ce în ce mai sever între “politica dialogului inter-guvernamental”, adică prevalenţa dialogului între statele membre care să producă marile linii de forţă ale politicilor europene şi “politica deciziei comunitare”, cea bazată pe principiul transferului de decizie de la nivel naţional către instituţiile din Bruxelles.

Pe de altă parte, la fel de important, avem o situaţie economico-socială care, departe de  a se unifica la nivelul Statelor Membre, obiectivul major înscris în Tratate, continuă să se degradeze în unele zone ale UE, desenând deja o prăpastie importantă între nivelul de viaţă şi speranţele sudului (şi, în mare parte, ale centrului şi estului european) faţă de ţările bogate ale nordului. Şi, în consecinţă, cu pieţe de muncă debalansate provocând migraţii ale forţei de muncă, dificil dacă nu imposibil de controlat.

Reacţia acestor pieţe lipsite de o perspectivă economică de refacere, imediată şi sigură, are deja efecte politice majore (vezi rezultatele recentului test electoral francez, dezastruos pentru socialiştii lui Hollande, cu o ridicare a dreptei dar cu o implantare spectaculoasă a dreptei naţionaliste şi extremiste a celor din Frontul Naţional). Dar, cu siguranţă, va provoca un foarte important vot de refuz al opţiunii europene, aducând în Parlamentul European un procentaj important de partide eurosceptice sau chiar anti-europene, în orice caz anti-sistem. Determinând, în paralel, şi o modificare la fel de importantă a politicilor şi orientărilor reprezentanţilor marilor familii politice tradiţionale europene care, pentru a nu pierde voturi, trebuie să se adapteze din mers, preluând capitole semnificative din mesajele electorale ale extremelor europene, tocmai fiindcă vor vrea să arate că ascultă vocea poporului şi că au învăţat ceva din eşecurile de până acum ale politicilor europene.

Ce înseamnă asta? În perspectivă imediată, o recalibrare a rolului statelor-naţiuni în defavoarea construcţiei şi asimilării europene. Pieţele naţionale vor fi de acum înainte prioritare pentru orice decident politic care va apăra acest principiu în raport cu decizia comunitară, cea care va trebui să înglobeze cu mult mai multe elemente decât până acum în ce priveşte sistemele de protecţie a pieţelor respective. Discuţie începută de Marea Britanie, continuată de Franţa şi de Germania. Desigur, pentru început, doar cu referire la barierele de protecţie împotriva valurilorde imigranţi care dezechilibrează sistemele naţionale de protecţie socială. Este însă foarte posibil, chiar extrem de probabil, ca această discuţie să progreseze odată cu apariţia cererilor de apariţie a unor noi prevederi legislative constrângătoare, extinzînd limitele actuale sau chiar, prin sistemul aprobării derogărilor de la Tratate, impunând unele noi care să schimbe multe dintre criteriile de funcţionare ale zonei euro şi spaţiului Schengen.

Există speranţa că ceea ce s-a petrecut în Ucraina ar putea provoca o schimbare radicală a politicilor europene şi o remodelare a raportului cu NATO, de unde o creştere a rolului statelor de la frontiera de est şi sud-est a UE. Posibil, numai că motorul economic pe care-l reprezintă Germania rămâne din ce în ce mai singur şi suportă cu greu perspectiva de a transfera contribuabilului german costul unei uriaşe realocări de mijloace pe care le-ar presupune o operaţie credibilă de fortificare a spaţiului acesta strategic, revenind în logica Războiului Rece. Asta în condiţiile în care statele din zona respectivă, precum România, au capacităţi extrem de limitate de a-şi asigura propria securitate, asta dacă ne luăm după spusele doamnei europarlamentar Norica Nicolai (necontrazisă până acum de nici un oficial român) care spunea recent că România nu ar avea muniţie decât pentru opt zile de război...Caz în care, sutem total dependenţi de o realocare de forţe (NATO şi UE) pentru care cineva va trebui să plătească.

Chestiunea acesta a plăţilor pentru toate tipurile de securitate (socială, economică, militară) va fi tema esenţială a următoarei etape a construcţiei europene în care, cu absolută certitudine, vor urma discuţii extrem de dure privind obiectivele pentru care va merita să se investească banii din bugetul european. Sigur că există un buget european cu ţintele binecunoscute, cel aprobat de Parlamentul şi Consiliul european, dar, sub presiunea politică determinată de rezultatele europarlamentarelor, orice se poate schimba, modifica sau repoziţiona. Veţi vedea că problema “cine plăteşte pentru cine şi pentru ce” va reprezenta una dintre temele centrale de campanie în ţările majore ale UE şi promisiunile făcute acum nu vor putea uitate de către viitorii actori ai legislativului european.

Atenţie, deci, pe cine trimitem acolo, măsurând relevanţa lor prin prisma raportării la un singur principiu: cunoscând piaţa politică internă, este oare posibil de imaginat că cei 32 de viitori europarlamentari româno vor putea să lucreze împreună în momentele-cheie realizând o operaţiune în favoarea interesului naţional? Va fi vreodată posibil de crezut că vor abandona logica destructivă de până acum, determinată de luptele pe viaţă şi pe moarte de acasă, alegând o altă cale decît cea de a transfera cu cât mai multă promptitudine şi la modul cât mai vizibil mizeria dâmboviţeană în hemiciclul european?

Va urma cea mai dificilă şi complicată perioadă pentru Europa din toată istoria construcţiei europene. Se vor produce convulsii majore şi repoziţionări politice pe măsură, se vor pune pe masă proiecte legislative care să pună în operă această nouă realitate conflictuală. Fără îndoială că, mult mai mult decât până acum, fiecare dintre statele membre va încerca să-şi creeze avantaje de joc şi să-şi protejeze şi să-şi promoveze interesele. Vor şti ai noştri care sunt măcar aceste interese, vor avea statura politică şi credibilitatea necesară pentru a se impune şi pentru a le impune, pentru a fi aleşi în structurile de conducere ale Parlamentului European? Nu ştiu, depinde de dumneavoastră pe cine veţi alege.

Multe dintre ţările membre şi-au desemnat deja persoana pe care o vor susţine pentru postul de comisar care le revine în noua structură a Comisiei Europene. Franţa a anunţat deja susţinerea pentru Pierre Moscovici. La noi, încă tăcere absolută. Să nu ne trezim foarte târziu, când jocurile, înţelegerile şi raporturile de putere au fost deja stabilite.

Dar oare ne interesează ceva din toate astea sau singura chestiune de maxim interes este cine sa va bucura de salariile şi avantajele de toate felurile (multe şi consistente) pe care le oferă calitatea de europarlamentar, răsplată pentru meritele de partid de acasă. Dacă va fi doar atât, înseamnă că, din nou, mai stăm pe tuşă o tură.