Moartea ideologiilor, naşterea sloganelor

Vă rog să vă amintiţi de o carte splendidă, Declinul Occidentului  semnată de cel care atunci era doar  un obscur profesor german de liceu, Oswald Spengler.

O cultură, argumenta Spengler, se naşte atunci când se trezeşte sufletul, când se detaşează de stadiul primar al eternei copilării umane…şi moare ”atunci când sufletul a ajuns la realizarea plenară a întregii sume a posibilităţilor sale sub forma popoarelor, limbilor, doctrinelor religioase, artelor, Statelor, ştiinţelor şi s-a reîntors la stadiul psihic primar...Când scopul a fost atins şi ideea desăvârşită, atunci când cantitatea totală a posibilităţilor interne s-a realizat în afară, atunci cultura înţepeneşte brusc, moare, sângele său se scurge, forţele sale se distrug: devine civilizaţie”.

Dar în ce moment începi să ştii că o civilizaţie începe să se auto-distrugă, care sunt semnele lente, dar foarte sigure, care avertizează asupra începutului imploziei? Cine au fost purtătorii reali ai sufletului culturii, cei care au marcat momentul său de apogeu şi, în acelaşi timp, au trasat perimetrul în care civilizaţia spaţiului respective avea să se impună ca ultimă formă de glorie a unui fabulous trecut?

Unul dintre răspunsuri, căci niciodată nu va exista unul cu valoare absolută, este că sufletul unei mari culturi la apogeul său este dat de  personalităţile care au marcat profund cu prezenţa lor o perioadă anume de spaţiu-timp în istoria omenirii. Momentul declinului apare în clipa în care în locul lor civilizaţia nu mai poate produce alţi lideri, ci doar politicieni, atunci când, la moartea ideologiilor, ele sunt înlocuite cu slogane. Din ce în ce mai multe, din ce în ce mai fără valoare.

Liderii nu mai sunt unici, carismatici şi puternici, sunt doar oameni politici profesionişti, cei de azi la fel ca cel de ieri şi ca cel de mâine, feţe suprapuse peste acelaşi gol ideatic. Conducătorii nu mai sunt lideri în această fază pe care o trăim acum, vorbim doar despre administratori ai puterii mai mult sau mai puţin talentaţi.

În această fază finală a jocului, vizibil de dezagregare, la cârma destinelor unei naţiuni se poate instala acum aproape oricare dintre nenumăraţii oameni politici care au populat subsolurile istoriei omenirii, secol după secol, exponenţi ai artei absolute a supravieţuirii, ei care, de la naştere, depuseseră jurământ de fidelitate tuturor regimurilor, tuturor platformelor politice, tuturor credinţelor.

Sunt cei care au înţeles înaintea colegilor lor de generaţie că a avea idei în care crezi reprezintă cel mai mare handicap pentru că ele construiesc politici şi acelea au nevoie de timp pentru a reuşi. Au descoperit cu fascinaţie lumea sloganelor, scurte, percutante, absolut interşanjabile, toate vorbind despre un viitor de unitate întru glorie şi prosperitate. Bătălia lor este pentru un scaun, fie şi pentru un taburet la masa la care se impart favorurile, sunt absolut la fel pentru că la fel le sunt şi aspiraţiile.

Când li se rosteşte numele, senatorii nu ştiu bine dacă e cazul să răspundă “prezent” sau “nevinovat”. Th.Roosvelt

În acest anotimp al nostru de moarte a civilizaţiilor, idea sacrificiului unui lider pentru poporul său, chiar a acelui sacrificiu fizic care intră în legenda unui neam şi-i construieşte coloana de rezistenţă, transformându-I istoria in mitologie, nu reprezintă decât poveşti fără sens, mofturi şi fasoane de curcă beată, cum a spus odată genialul Mateiu Caragiale. Cum ar fi altfel, dacă, pentru ei, cariera se împarte doar între oportunităţile care trebuie folosite pentru carieră şi situaţiile de care trebuie să se ferească pentru a nu se compromite?

În raport cu acest tip de personaje începe să reacţioneze atât de ferm, feroce câteodată în termeni politici, electoratul european, în climatul unei crize care a fost dublată şi de un foarte important proces de pierdere de credibilitate a leadersip-ului în raport cu nefericiţii subiecţi ai guvernării.

 „Mi-e teamă de monopolul puterii pe care-l poate exercita o anumită castă. Se restrânge asupra sieşi, posedă propria sa cultură, îşi împarte locurile şi favorurile. Se auto-controlează, oferind foartea adesea sentimentul că legea nu este aceeaşi pentru toţi”.  Jacques Chirac, discurs în campania elctorală, 12 martie 1995

Reacţiile suprinzătoare din ultima perioadă de pe pieţe politice europene sunt rezultatul direct şi imediat al uriaşei pierderi de încredere în oamenii politici dar şi în puterea sistemului. În capacitatea sa de a gestiona corect lucrurile, de a face faţă provocărilor şi de a apăra redutele existente, adică, în principal, nivelul de trai şi plasele naţionale de siguranţă socială.

Foarte grav, deoarece, în condiţiile bunăstării economice, Uniunii Europene i se ierta ceea ce acum este arătat ca punctul său de maximă vulnerabilitate, adică uriaşul şi greoiul său sistem birocratic. Cât imperiul a produs bunăstare individuală şi colectivă, Euro era perceput ca garanţia de rezistenţă a tuturor sistemelor finaciare, inclusiv din ţările cu capacităţi restrânse. Acum este acuzat de a fi constituit mai degrabă o reţea de restricţii, favorizând doar ţările mari.

Din critică, reacţia pare să devină rapid una anti-sistem, cu accente severe de naţionalism, protecţionism absolut, o reântoarcere dorită, chiar dacă în cele mai multe cazuri fie irealizabilă, fie presupunând costuri enorme, pe parcursul a generaţii, la situaţia Europei statelor-naţiuni. 

Dacă vom ajunge în parlament, vom distruge vechiul sistem politic, nu fiindcă asta ne face plăcere, ci fiindcă acest sistem este putred. Beppo Grillo, actor, liderul Mişcării 5 Stele

De fapt, ce-şi doresc activiştii care spun că nu-şi doresc să facă politică ci să repună naţiunea pe calea cea bună? Asta fie desfiinţând pur şi simplul statul cu toate barierele sale, fie propunând soluţii care să elibereze popoarele de jugul monopolurilor internaţionale, din scenariul obscur al diverselor conspiraţii mondialiste făcând să răsune deasupra capetelor noastre “Hell Bells”. dar nu în varianta ACDC ci în cea a voturilor care să meargă spre o variantă nouă de mişcare politică, combinaţie inedită între orientarea anti-sitem şi neoanarhism pe care o vedem cum se montează acum din piese detaşate din diverse curente filozofice ale timpurilor trecute.

Despre toate acestea, într-o postare viitoare.