Neliniştile care ne unesc

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am fost invitat să vorbesc despre neliniştile europenilor de azi*. E prima dată, de la alegerea mea în Parlamentul European, când sunt chemat să discut despre Europa în Universitatea al cărei membru sunt din 1986 încoace. Voi schiţa o listă a întrebărilor politice la ordinea zilei în UE, ca şi a răspunsurilor formulate sau în curs de a fi formulate. Mă voi opri la cinci probleme, toate la fel de urgente.

Prima priveşte plecarea britanicilor. Nu e vorba dacă pleacă sau nu, dacă se mai face un referendum, al doilea, şi – de ce nu? –, un al treilea etc. Desigur, se vorbeşte despre toate astea, dar discuţia e la fel de serioasă precum aceea despre şansele ca Rapid să bată Liverpool. Întrebarea referitoare la Brexit este: vom fi mai puternici fără UK sau mai slabi? Cred că vom pierde ceva important cei care consideră că britanicii ne oferă un model de democraţie, dar şi universităţi care-i tratează pe studenţi din celelalte 27 de ţări pe picior de egalitate cu tinerii din UK sau o piaţă a muncii care nu-i discriminează pe români şi polonezi în raport cu pakistanezii, srilankezii sau cetăţenii din alte foste colonii. În schimb, consideră că vom fi mai puternici fără Londra acele state-membre – în special dintre cele vechi, fondatoare –, care au văzut, din 1973 încoace, cum sunt blocate numeroase proiecte comune din pricina britanicilor. Unii se bucură de Brexit. De pildă, statele-membre care nu vor să adopte moneda euro, dar şi partidele – deloc puţine – care vor ca naţiunile din UE să revină la „suveranitatea naţională“ şi, la limită, ca UE să dispară.

A doua nelinişte este legată de extindere. După ce rămânem 27, vom mai fi vreodată 28 ori chiar mai mulţi? „Da sau nu?“ – asta e plaja opţiunilor. Unii se opun extinderii, dar au în minte exclusiv Turcia şi, între aceştia, mulţi invocă un motiv religios, adică ideea că nu putem include în UE o ţară cu majoritate musulmană. În ultima vreme, Erdogan le oferă şi motive politice adversarilor integrării Turciei: deşi iniţial el era, spre deosebire de kemalişti, pro-european, liderul turc a devenit un adversar redutabil al aşa-numitelor „valori europene“, dar – culmea! – cu care trebuie mai mult decât oricând să colaborăm, în dosarul complicat al imigraţiei ilegale. Guvernele de la Bucureşti au zis „da“ şi Turciei, dar şi Balcanilor de Vest. Alte capitale sunt reticente în privinţa Albaniei şi statelor succesoare ale fostei Iugoslaviei, trei dintre ele – Albania, Kosovo şi Bosnia & Herţegovina – având, de altfel, o majoritate de cetăţeni musulmani. Între celelalte argumente avansate de adversarii extinderii se află dezamăgirea faţă de felul în care unele ţări ex-comuniste au evoluat după intrarea în UE sau dorinţa europenilor de a opera mai întâi o consolidare a UE, înainte de o nouă extindere. Purtătorul de cuvânt al acestei ultime viziuni e acum preşedintele Macron. Posibilitatea şi limitele integrării nu vor putea fi definite dacă nu cădem de acord cine e străin de Europa. Nu e simplu. Pentru un francez, de pildă, un moldovean e mai străin decât un algerian, în vreme ce pentru un leton georgianul e mai aproape de identitatea europeană decât un turc.   

Întrebarea cu numărul trei e cea rezumată de formula „Europei cu mai multe viteze“. Jean-Claude Juncker a propus anul trecut cinci scenarii pentru UE: primul e cel „conservator“, adică păstrarea Uniunii aşa cum e ea azi; al doilea ar presupune reducerea Europei la piaţa liberă; cel de-al treilea ar însemna selectarea unui număr mic de politici care să implice cooperarea tuturor statelor-membre cu acelaşi zel; al patrulea scenariu ar fi soluţia federală, în vreme ce a cincea variantă de evoluţie – Europa cu mai multe viteze – ar implica o cooperare limitată la un număr de state în câteva politici noi, inexistente azi, cooperare care ar lăsa uşa deschisă şi pentru celelalte state, reticente într-un prim moment. Dacă, de pildă, şapte state-membre ar dori să coopereze mai mult în chestiuni de poliţie, ele ar putea să purceadă la drum, oferind celorlalte douăzeci perspectiva de a se alătura atunci când cred de cuviinţă. Discuţia a stârnit două reacţii mai importante: prima e frustrarea exprimată în fostele ţări comuniste, care au văzut în întreaga dezbatere despre schimbare o încercare de a consolida clivajul între vesticii care gonesc pe autostradă şi esticii care se târăsc pe drumuri desfundate. De aici metafora vitezelor. Cealaltă reacţie e propunerea de a combina două dintre cele cinci scenarii: păstrarea idealului federalist şi asumarea în continuare a geometriei variabile, care caracterizează deja UE, în care unii sunt în Schengen, alţii nu, unii au adoptat euro, alţi nu etc. În opinia celor care susţin combinaţia, ea ar uşura recuperarea decalajelor. Discuţia despre bugetul 2021-2027, care are loc în această perioadă, trebuie citită în această cheie.

A patra nelinişte priveşte războiul. Unii se tem de Rusia. Alţii – de Iran. Atitudinea faţă de prima ţară îi divizează pe europeni, dar nu în privinţa sancţiunilor la adresa Kremlinului pentru invadarea Ucrainei, ci atunci când vine vorba despre sursele de energie şi despre aşa-numitul război cibernetic cu Moscova. Propunerea recentă a unei cyber brigăzi ca anticipare a unei armate europene arată cât de mult s-a avansat în redefinirea noţiunii de război. În chestiunea iraniană există consens la nivel european pentru susţinerea Acordului nuclear, iar unele state-membre speră să profite politic, dar şi comercial din relaţia cu Teheran; pe de altă parte, acest dosar a creat tensiune în relaţia UE-SUA, care acoperă parţial clivajul şiiţi-sunniţi, fiindcă americanii susţin tabăra saudită. Pe de altă parte, în UE se dezvoltă tot mai mult ideea că războiul cel mai periculos e cel cu terorismul. Aici e plasată şi complicata dezbatere despre imigranţi, consideraţi de o parte a opiniei publice drept agenţi ai destabilizării teroriste a Uniunii, iar de o altă parte a opiniei publice drept subiecţi ai unei compasiuni cu extensie universală.

A cincea întrebare priveşte democraţia. Provocările momentului poartă mai multe nume, evocate de etichetele aplicate unor partide care contestă sistemele politice din statele-membre: naţionaliste, radicale, extremiste, anti-sistem, populiste. Una dintre probleme e chiar aceea de a distinge între toate aceste orientări, fiindcă Ţipras nu e Le Pen, Alternative für Deutschland nu e Movimento 5 stelle, iar comuniştii din Boemia nu reprezintă acelaşi lucru ca UKIP sau ca Vetevendosje, partidul kosovar care blochează dezbaterile legislative aruncând gaz lacrimogen în incinta Camerei. Ce e destul de clar peste tot în statele-membre e contestarea autorităţii partidelor aflate la putere după Al Doilea Război Mondial şi care sunt şi cele care au creat Europa politică de azi, inclusiv extinderile recente. Unele din democraţiile europene sunt delegitimate de declinul participării, iar altele de conflictul dintre principiul majorităţii şi cel al domniei legii (sau al statului de drept, dacă e să folosim formula aleasă la noi ca echivalent pentru rule of law). E vorba, de fapt, despre vechiul pericol al tiraniei majorităţii.

Divorţul UK-UE, extinderea la Balcanii de Vest, geometria variabilă a politicilor comune, teama de război şi criza democraţiei sunt cele cinci mari nelinişti care bântuie Europa. De fapt, ele ne unesc în mai mare măsură decât orice proiect. De aici şi scepticismul, împărtăşit de cetăţeni şi de elitele politice..

* Intervenţie în cadrul colocviului „Întrebările şi neliniştile Europei“, organizat pe 25 iunie a.c. de Proiect Europa Unită la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite