Noi, micii europeni

Agresiunea ne-a luat, ca de obicei, prin surprindere, precum primul viscol din noiembrie-decembrie. Pervers, duşmanul a aşteptat momentul prielnic pentru a ne prinde cu gadra jos. Era pe înserat, pe când românul de-abia ce-şi termina micul tradiţional de 1 Mai.

Atunci, în clipele acelea de tihnă, coana Europă, ne-a înfipt jungherul pe la spate şi a hotărât, după metode numai de dânsa ştiute, să ne interzică micul nostru naţional. Mândria noastră, paşaportul nostru cu care am trecut demni, din istorie în contemporaneitate!

Jurnaliştii patrioţi români au reacţionat cum se cuvine, demascând prompt actul de agresiune la adresa simbolului naţional. Şi i-au tras Europei un perdaf de să-i ţină minte!

Desigur, acesta nu este decât un film cu proşti, unul din multele pe care le jucăm în Uniunea Europeană. Dar să privim lucrurile în realitatea lor.

În primul rând, în Uniunea Europeană nu dă nimeni legi care să se aplice de azi pe mâine, eventual de ieri, pentru ca azi să poţi fi deja amendat. Asta se întâmplă, eventual, prin România. Dacă este ceva de criticat la legislaţia europeană, ar fi, dimpotrivă, lentoarea cu care se adoptă actele normative. Sunt necesari, adesea, ani de negociere pentru o chestiune aparent banală.

Degeaba plângem acum micul românesc! Regulamentul Uniuni Europene care cuprinde lista aditivilor alimentari permişi ( şi din care bicarbonatul de sodiu nu face parte) a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii în noiembrie 2011. Actul normativ a înlocuit lista valabilă din 2008. Producătorii români din industria cărnii ştiau - sau ar fi trebuit să ştie acest lucru – de un an şi jumătate. Dar nimeni nu i-a auzit plângându-se, până mai ieri. Şi ar fi avut tot timpul din lume nu doar să strige, ci să şi facă ceva: Comisia şi-a propus să modifice lista aditivilor permişi încă din primăvara lui 2010, iar procesul se va încheia de-abia în 2020.

Mai mult: nicio procedură de modificare a unei legi nu se lansează fără o consultare publică. Iar aceasta nu este o formalitate, aşa cum se mai întâmplă pe la noi  - dacă aţi uitat cumva, consultarea publică privind legea sănătăţii, acel proiect care a scos oamenii în stradă în ianuarie 2012, a avut loc cam între Crăciun şi Anul Nou! În Uniunea Europeană, consultările durează luni bune şi chiar se ţine seama de ce spun cei interesaţi.

Dacă nu credeţi, întrebaţi-l pe comisarul Dacian Cioloş, iniţiatorul uneia dintre cele mai ample consultări publice din istoria Uniunii, cea privind noua Politică Agricolă Comună. O consultare în cadrul căreia, cum era şi de aşteptat, românii nu prea s-au văzut. Căci pe noi, de bună seamă, nu ne interesează agricultura.

De-abia după consultarea publică se trece la procedurile propriu-zise de modificare a legilor. Discutăm în cazul acesta despre un Regulament. Regulamentele se adoptă prin procedura codeciziei ce către Parlament şi Consiliul Uniunii - aici este vorba despre Consiliul privind Forţa de Muncă, Politica Socială, Sănătatea şi Problemele Consumatorilor. Procedurile durează şi se depun nenumărate amendamente – aici îşi face simţită prezenţa mult discutatul lobby de la Bruxelles. În realitate, o reflectare a nenumăratelor interese existente de-a lungul şi de-a latul acestui conglomerat care se cheamă Uniunea Europeană.

Acum, sincer vorbind, sunt europarlamentarii români obligaţi să cunoască reţeta micului? Dar miniştrii care participă la Consiliu? (Asta în cazul în care, după un prost obicei, nu-şi trimit secretarii de stat sau pe membri ai Reprezentanţei României de la Bruxelles). Mai degrabă, nu. Şi, cu atât mai puţin, demnitarii şi funcţionarii europeni nu trebuie să ştie că în mici se pune neapărat bicarbonat de sodiu!

Producătorul român, prin asociaţiile sale, ar fi trebuit să-i tragă de mânecă şi să le sugereze amendamente, în conformitate cu interesul românesc. Adică, să facă lobby. N-au ştiut asociaţile noastre că se modifică legislaţia? N-au consultat saitul Comisiei, în care apar în fiecare zi câteva notificări privind consultările publice? N-au cunoscut agenda instituţilor europene în ce priveşte industria de profil? Adică, n-au ştiut unde să găsească informaţia publică? Sau nu au fost capabile asociaţiile noastre de o reacţie coerentă, din cauza rivalităţilor tipic româneşti? Să le fie de bine!

Cum însă berzei chioare îi face Dumnezeu cuib, Comisia încă mai poate să ne excepteze, în virturtea caracterului tradiţional al produsului. Dar şi dacă asociaţile noastre ar pierde partida - ceea ce ar şi merita ! – tot nu va fi o mare nenorocire. Regulamentul se referă la producţia industrială, deci, până la urmă, la micii de gfăsit în marile reţele de magazine. Nimic n-ar opri micile carmangerii să producă în continuare mititei tradiţionali, cu bicarbonat, pe care să-i vândă restaurantelor sau direct clienţilor. Produsele tradiţionale pot fi vândute pe piaţa locală.

Numai să nu se găsească iarăşi vreun nătărău de prin sistemul guvernamental care să confunde piaţa locală cu judeţul, când, de fapt, este vorba despre ţară ! Căci aşa li s-a întâmplat producătorilor tradiţionali de brânză, hăituiţi pe nedrept, în primele luni de la aderarea noastră la UE!