Noua Caledonie rămâne în Franţa

Acum 30 de ani, la 18 mii de kilometri distanţă de Paris lua sfârşit o revoltă a populaţiei din Noua Caledonie, teritoriu devenit francez la mijlocul secolului al XIX-lea. Confruntarea din 1988 opunea locuitorii care voiau independenţa şi cei care sperau ca teritoriul să rămână sub autoritatea Franţei. Duminica trecută, un referendum a lămurit o întrebare formulată în vremea în care Zidul Berlinului era încă în picioare.

În acel moment, preşedintele Franţei era François Mitterrand, iar guvernul era condus de Michel Rocard. După un acord încheiat la Matignon care viza detensionarea crizei care a condus la moartea a 25 de persoane, în 1998 s-a semnat la Nouméa o înţelegere care prevedea ca un referendum să fie organizat pentru a tranşa disputa dintre susţinătorii separării de Franţa (aşa-numiţii „kanak“) şi cei care refuzau divorţul („caldoches“). În treacăt fie zis, Parisul susţine anual cu 1,3 miliarde de euro provincia care face parte din ceea ce Constituţia numeşte „teritoriile de peste mări“.

E greu de rezumat în cadrul limitat al acestui articol de ce s-a ajuns la referendum abia acum trei zile. Să zicem că doar în acest moment s-au reunit toate condiţiile unei consultări paşnice. Întrebarea supusă cetăţenilor a fost – ca în toate ocaziile de acest fel – tranşantă: „Vreţi ca Noua Caledonie să acceadă la suveranitate deplină şi să devină independentă?“. Sondajele anunţau că peste 70 la sută dintre cei care ziceau că ar participa vor vota contra independenţei.

A existat o condiţie strictă pentru a putea vota, şi anume să fi avut domiciliu în Noua Caledonie în ultimii 25 de ani. Restricţia are logica ei: cum mulţi dintre cei aflaţi în teritoriul considerat drept „ultima colonie franceză“ sunt funcţionari care petrec acolo doar câţiva ani din parcursul lor administrativ, ideea era ca decizia despre independenţă să fie luată pe baza unei experienţe de viaţă suficient de consistentă.

În ziua consultării, peste 80 la sută dintre cetăţeni au venit la urne. Dintre ei, 56,7% au zis „nu“. Imediat după aflarea rezultatului, preşedintele Macron a salutat „încrederea în Republica franceză“. Premierul Edouard Philippe a mers a doua zi după scrutin la Nouméa pentru a discuta cu toate taberele. Ce e interesant e că perdanţii nu au fost prea trişti: ei speră ca un al doilea şi un al treilea referendum să fie ţinute în următorii patru ani. Acordul din 1998 o îngăduie. Deocamdată, Noua Caledonie rămâne în Franţa.