Noua cenzură a extremei stângi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
eye

Îngenuncherea unor instituţii de presă cândva prestigioase în faţa noii cenzuri a extremei stângi pune în dificultate nu doar mass-media. Ci şi imperativul marginalizării rasismului şi antisemitismului - şi democraţia.

Orice abordare diferenţiată a problemelor contemporane ridicate de politicile identitare ale extremelor dreaptă şi stângă se loveşte de zidul unei intoleranţe din ce în ce mai feroce. La lucru e o neîngăduinţă tipic totalitară. Una care nu mai e de mult doar a rasiştilor la adresa presei liberale, a elitelor politice, sau a unor prezumtive grupuri "inferioare", cum sunt percepuţi oamenii de culoare de către suprematiştii albi. Din care prea mulţi îşi răspândesc otrava deopotrivă în Europa şi în SUA. Intoleranţa cu pricina a devenit de mult şi apanajul postmoderniştilor târzii, al ideologilor corectitudinii politice şi ai relativismului din zona stângii radicale. 

Împăciuitorismul şi efectele lui 

Militanţii celei din urmă s-au văzut masiv încurajaţi, în ultima vreme, de împăciuitorismul practicat faţă de forma lor "politic corectă" de intoleranţă. Mari televiziuni, concerne de presă şi companii comerciale au cedat si aplică, mai nou, o politică activă de appeasment. În frunte cu New York Times, care s-a despărţit recent de şeful departamentului său de opinie, ca şi de alţi doi redactori pentru publicarea, în numele diversităţii de opinie, a unui editorial conservator, câtuşi de puţin extremist, aceste concerne consideră că nu mai e de ajuns să fie cu adevărat antirasiste. Se simt obligate să-şi afişeze ca un auto da fe conformitatea. 

Se cred silite să-şi exprime umilinţa (albă) generată de memoria nefăcutelor colonialiste şi sclavagiste împotriva persoanelor de origine africană şi obedienţa, nu doar şi nu atât faţă de oamenii de culoare, cât înaintea noilor directori de conştiinţă. Care nu se dau în lături să invrăjbească naţiunile şi societăţile, plasăndu-i pe criterii rasiale pe unii, într-o poziţie de perpetuă superioritate sau inferioritate faţă de ceilalţi.

Or, în vest, trăiesc multe zeci de milioane de oameni de origine central- şi est europeană emigraţi. Ţările lor de obârşie n-au o istorie colonială şi sclavagistă. Aceşti cetăţeni afectaţi cândva masiv de nazism şi bolşevism au, poate, probleme cu lipsa propriei lor rezistenţe, sau cu eventuala complicitate a înaintaşilor lor la regimurile totalitare ale veacului trecut. Dar, chiar dacă ar admite să-şi asume răspunderea istorică pentru fapte petrecute cu secole în urmă, prea puţini dintre ei se simt, fireşte, culpabili în sfera colonialismului, ori sclavagismului. A-i obliga să-şi asume totuşi vini imaginare (în numele unei solidarităţi de care est-europenii încăpuţi sub cizma totalitarismului sovietic n-au prea avut parte, decenii la rând, în vest) şi să se umilească, de parcă ar fi comis crimele imputate retroactiv imperiilor apusene, punându-şi ideologic cenuşă în cap pentru ceea ce aceşti inşi nu ştiu ca ai lor să fi făcut vreodată, nu poate fi în regulă moral, sau politic. Nu poate fi de natură să le amplifice sensibilitatea faţă de victimele actuale, reale, nu imaginare, ale rasismului şi ale extremei drepte. Şi să le sporească angajamentul faţă de tot mai asediatele democraţii liberale.

Hramul autentic al noilor cenzori

Dar nu soarta antirasismului, democraţia şi lupta împotriva extremiştilor sunt cauza noilor inchizitori de la extrema stângă. Dimpotrivă. Căci dacă ar fi aşa, noii cenzori ar ieşi cu regularitate să protesteze puternic împotriva unor regimuri precum cel chinez, care violează sistematic drepturile uigurilor, împotriva teocraţilor iranieni, care încalcă brutal şi permanent drepturile femeilor, sau împotriva teroriştilor palestinieni, a căror agendă antisemită e genocidală. 

În plus, detonatorul denunţurilor lor, pretins antirasiste, sunt tot mai frecvent autorii occidentali de editoriale cu opinii liberale şi conservatoare, care doresc consolidarea democraţiei, condamnând explicit rasismul şi orice alt tip de extremism, inclusiv acela, răsturnat, pe care-l practică tot mai asiduu, dimpreună cu rescrierea victimologică a istoriei, extrema stângă. E semnificativ că atacurile la persoana acestor autori nu include, vreodată, logica argumentelor întemeiate pe fapte. Implică, în schimb, cu asupra de măsură, false etichetări. 

Adevăraţi revoluţionari troţkişti ai timpurilor moderne, profesioniştii pseudo-antirasismului îi desfiinţează preventiv şi în răspăr cu adevărul pe detestaţii gânditori ca fiind, chipurile "rasişti". Presupusa lor vină? Refuză noua victimologie. Resping arsul de cărţi în piaţă publică, distrusul de repere ale memoriei, cenzurarea sau nimicirea aleatorie de opere de artă şi dărâmarea de statui de către vandalii culturali ai unor mişcări ca Black Lives Matter şi de către cozile de topor ale noilor ideologii. 

Manevra nimicirilor retorice e străvezie. Serveşte intimidării şi amuţirii acelor autori neinregimentaţi care nu se slujesc, docil, de actualul newspeak orwellian şi nu capotează asumându-şi toxicitatea unui progresism militant, colectivist, totalitar, urmărind suprimarea egalităţii de şanse şi în faţa legii. Slujeşte, concomitent, înspăimântării ziarelor, televiziunilor şi editurilor, care le oferă o platformă autorilor realmente democraţi. Şi îşi propune să amplifice la intensitate maximă zgomotele tirului de baraj lansat de rinocerizata stângă radicală, astfel încât inchizitorii să nu se mai simtă singuri. Să le dispară sentimentul firesc că sunt, de fapt, izolaţi, marginali şi neputincioşi dincolo de concernele, partidele şi autorităţile pe care, în urma marşului prin instituţii preconizat cândva de activistul comunist Rudi Dutschke, cel inspirat de Antonio Gramsci, le controlează, mai nou, cu incert succes. 

Miza e destinul democraţiei şi al civilizaţiei iudeo-creştine

Blamarea în răspăr cu faptele şi adevărul a unor autori din spectrul democratic (dar etichetaţi de extremişti ca "extremişti) nu se rezumă doar la decredibilizarea, zăpăcirea şi ostracizarea celor pe nedrept învinuiţi şi, ca atare, la instituirea, prin ricoşeu, a cenzurii. Iresponsabila tactică e şi o manieră eficientă de promovare a propriei agende revoluţionare. Deşi intolerabilă şi prea puţin civilizată, în fapt situată adesea nihilist în raport cu civilizaţia, această agendă e prezentată ca şi cum ar fi lipsită, chipurile, de vreo alternativă civilizată. 

Se încearcă astfel suprimarea generică a toleranţei şi a libertăţii de opinie. Care sunt valori cheie ale democraţiei. E, deci, raţional să se considere că astfel de tentative au menirea de a distruge democraţia liberală din interiorul şi de la temelia ei, nefiind mai puţin extremistă, totalitară şi periculoasă decât propaganda antiamericană şi antioccidentală a regimului putinist, sau a mişcărilor şi statelor comuniste şi islamiste.

În raport cu astfel de abominabile tentative nu există decât o unică ripostă eficientă. Nu e împăciuitorismul. E fermitatea.

Petre Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite