Nu vă faceţi iluzii, va începe jocul primejdios al „naţiunilor fără stat“ în UE

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Statele Unite

Văd că, cel puţin la Bucureşti, a dispărut complet interesul pentru probleme europene, scoase de la naftalină doar pentru a masca cu succes singurul lucru important, adică estimarea raportului de forţe interne în vederea următoarelor scrutine electorale.

Iar asta, din punctul meu de vedere, amplifică mai vechea noastră vulnerabilitate: concentrarea excesivă spre jocuri interne şi desconsiderarea şi ignorarea a ceea ce se întâmplă în exterior, chiar dacă exteriorul acesta înseamnă spaţiul în care ne-am dorit să evoluăm, cel european şi euroatlantic. Ceea ce unii, deloc întâmplător, tocmai pentru a mări starea de confuzie, numesc „naţionalism sănătos şi promovare cu demnitate a valorilor neaoşe“.

Dar în Europa, în aceste zile, are loc o bătălie enormă, o negociere cu accente dramatice, între familiile politice care au pierdut considerabil din forţa care le permisese, decenii de-a rândul, să decidă mersul treburilor europene, finalul acestui joc fiind prefigurat la Summit-ul de la Sibiu şi consemnat oficial de rezultatele la alegerile europene: popularii şi socialiştii nu mai pot sta singuri la masa deciziilor, orice vot majoritar presupunând nevoia matematică de a avea şi voturile verzilor şi a celor din grupul Macron. În principiu, au spus unii comentatori care nu ştiu absolut nimic despre modul în care se formează canalele profunde de negocieri la înalt nivel la Bruxelles, gata, asta însemnă că am scăpat de ameninţarea populismului, discursului suveranist şi a extremei drepte.

O prostie şi un neadevăr care, eventual preluate de politicienii din unele ţări mai mici şi oricum la marginea deciziilor europene, ar putea să le menţină în fundătura în care se află acum, accentuând riscul de „balcanizare“ al jocurilor din spaţiul est-european. Extrema dreaptă a câştigat constant în prezenţă pe eşichierul european, fiind acum în momentul în care caută nu neapărat să spargă jocuri şi alianţe la Bruxelles, ci să-şi stabilizeze câştigurile naţionale. Printre altele, apelând la unul dintre procedeele vechi şi cu succes dovedit pe timp de criză şi incertitudini: alimentarea cererilor şi acţiunilor de tip suveranist şi independentist în interiorul actualelor State Membre.

De fapt, acesta este etapa a doua a proiectului iniţial: un BREXIT reuşit putea să devină un model pentru alte acţiuni similare. Poate vă amintiţi că nucleul central de lucru al platformei extremei-drepte lansat la Bruxelles de Steve Bannon, fostul ideolog şef al lui Donald Trump, a lansat mesaje care au animat imediat spaţiul virtual, vorbind despre un Exit rapid pentru multe ţări europene, inclusiv pentru România. După asta, în contextul slăbirii extreme a edificiului european, în spaţiul politic complet incert şi extrem de fluid care ar fi urmat, putea să înceapă faza unor dezmembrări de teritorii naţionale pe baza unor hărţi mai vechi, ale renegocierii unor tratate de pace (Trianon este doar unul dintre ele) şi recuperării unor regiuni întregi, fie întoarcerea celor care argumentează că au fost victimele unor decizii nedrepte, fie unor populaţii minoritare care se prezintă cu din ce în ce mai multă forţă drept naţiuni de sine stătătoare şi, în consecinţă, sunt perfect îndrituite în a obţine propriul lor stat suveran şi independent.

Şi acum, chiar dacă propagandiştii pro-americani de pe continentul nostru par să se fi aliniat instantaneu la ordinul de a minimaliza şi ridiculiza ameninţare naţionalistă şi puterea grupului respectiv în Parlamentul European, ameninţarea este perfect reală şi în creştere tocmai pentru că se va baza, în continuare, pe o stare de spirit ce nu poate fi ignorată şi pe consolidarea formaţiunilor politice extremiste şi discursului lor violent naţionalist.

Ideea că este nevoie de o spargere a structurii administrative a Europei este de sorginte americană şi îl are ca autor pe Leopold Kohr care, în 1941, publica un articol devenit celebru  în care pleda pentru apariţia unei societăţi bazate pe mici entităţi autonome care trebuia să fie soluţia impusă în Europa după terminarea războiului, formulă americană pentru a contracara ridicarea puterii franceze sau germane.

Soluţia constă în divizarea cu doi sau trei sau mai mult a oricăruia dintre blocurile inegale, rezultând mai multe părţi mai mici, atâtea câte vor fi necesare pentru a elimina o viitoare preponerenţă numerică ulterioară. Asta înseamnă că vor trebui create 40 sau 50 de state la fel de mici în locul celor 4 sau 5 inegal de mari. Dacă nu se va face asta, doar prin simplul fapt că vor exista 80 de miliane de germani şi 45 de milioane de italieni şi la fel de mulţi francezi, va urma o hegemonie germană, lucru la fel de inevitabil ca Federaţia germană a lui Bismarck, cea în care 24 de state mici legate de puterea unei Prusii de 40 de milioane de locuitori, s-a transformat într-o hegemonie prusacă. Sugestia este de a diviza Germania într-un număr de state, fiecare cu 7-10 milioane de locuitori.“ - Leopold Khor, „Disunion Now“, revista Commonwealth, 1941.

Harta Europa

Îmi aduc aminte că, în vara anului 1992, Alfred Heineken arăta că ştia cu mult mai multe decât să producă bere. Chiar înainte de semnarea Tratatului de la Maastricht, îmi aduc aminte de discuţiile intense pe care le-a provoca în cercurile politice de la Bruxelles un text semnat de magnatul olandez al berii în care emitea ideea că Europa ar trebui să se dezvolte pe baza unei noi organizări administrative a teritoriului său şi care să nu mai ia în considerare actualele frontiere ale Statelor naţionale... „Propun o Europă Unită cu 75 de state... fiecare cu o populaţie între 5 şi 10 milioane de locuitori“.

Un citat care se repetă, în buclă, la fiecare discuţie despre viitorul autonomist şi suveranist în Europa unde, în acest condiţii, oricine spre exemplu orice minoritate naţională care se prezintă drept oprimată şi victimă a unui genocid cultural, se poate simţi îndrituită de a trece la faza superioară, cea în care solicită un teritoriu pentru a-şi forma propriul stat. Moment în care speranţele acestea se pot transfera în hemiciclul voinţei europene prin vocea oficială şi autorizată a grupului extremei drepte, populiştilor şi suveraniştilor. Şi, nu vă faceţi iluzii, vor exista puncte de susţinere şi în alte grupuri politice, votul lor fiind determinat de complicatele calcule politice interne.

Europa
Minoritati Europa

Uitaţi-vă bine la perspectiva care se poate deschide, comparaţi cu ceea ce se face acum deschis în spaţiul balcanic şi în cel românesc, mai ales în Transilvania, teritoriu al cărui destin pare să devină cu mult mai puţin important decât nevoia vitală, absolută şi extrem de urgentă de a păstra cu orice preţ scaunele puterii, oferind UDMR şi guvernului maghiar toate concesiile imaginabile.

Undeva, în adâncime, se pregăteşte ceva şi baza de rupere va fi, cred eu, concentrarea viitoare, simultan, a unor creri de rupere teritorială, autonomie extinsă, modificări constituţionale majore şi renunţări la unităţi statale. Şi asta se va şi întâmpla dacă actualul proiect este împiedicat să crească şi să se coaguleze, nu sub forma Statelor Unite ale Europei, ci într-un spaţiu de destine unitare asumate ca formulă de salvgardare.

Uitaţi-vă la zbaterea existenţială a Marii Britanii şi vedeţi cu exactitate dilemele actuale care, în final, pot provoca ruperea de UE care poate presupune despărţirea de Scoţia şi de Irlanda de Nord. Oriunde, spun teoriile care se discută în anumite cercuri de la Bruxelles şi numai, se poate repeta o asemenea situaţie. Un haos final care să îngenuncheze Europa şi să o oblige să ceară ajutor şi să o facă dependentă pe mai multe generaţii.

Dar ce importanţă va mai avea? Căci avea dreptate George Orwell, care spunea că „un naţionalist nu numai că dezaprobă atrocităţile comise de ai săi, dar posedă şi o capacitate remarcabilă de a nu auzi niciodată că ele ar fi fost comise“.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite