Nunta de argint întârziată a conflictului din Caucaz, în 13 paragrafe explicative

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Războiul şi pacea sunt o pereche unită din interes în Caucaz de mai multe mii de ani, iar ce se întâmplă acum arată statornicia în nefericire a acestui teritoriu. Fiecare vale mai largă a adăpostit un popor şi o limbă, din unele dintre aceste văi s-au revărsat peste regiune adevărate şi largi imperii, toate reîntorcându-se, mai devreme sau mai târziu, pe prispa muntelui lui Prometeu, învinse sau uitate.

Ce s-a declanşat la 27 septembrie este un nou episod din serialul sângeros în care joacă Armenia şi Azerbaidjanul, cu Karabahul de Munte în rol episodic, o realizare artistică şi sângeroasă care va avea, desigur, o continuare, la cererea spectatorilor. 

În continuare, în 13 paragrafe, o prezentare subiectivă a contextului, evoluţiilor, consecinţelor şi, poate, a învăţămintelor unui conflict care nu poate fi învăţat să se oprească.

Unu. La război ca la război. Adică se moare, sunt răniţi şi refugiaţi. În cele două săptămâni care au trecut de la declanşarea luptelor, partea armeană a declarat în jur de 300 de morţi, mai ales militari, azerii nu au dat cifre decât despre pierderile civile, dar probabil, şi cele militare sunt cam la fel. Şi e vorba de tineri recruţi, majoritar, ambele armate fiind pe bază de serviciu obligatoriu. Generaţia de 18 – 19 ani e cea jertfită de încăpăţânarea celor maturi. Aparent. Se bombardează tot, se recunoaşte doar o parte, distrugerile materiale sunt imense şi e numai începutul. După sintagma dragă analiştilor, se înregistrează deja ”un dezastru umanitar”.

Doi. De ce s-a întâmplat acum? Sunt motive vechi, sunt raţiuni politice noi. Combinate cu emoţii naţionaliste care nu mai pot fi stăpânite. Cele vechi sunt consecinţa războiului din  1994, de fapt din toată perioada 1988 – 1994, când forţele armene au impus retragerea azerilor din Karabahul de Munte, dar şi din 7 raioane azere adiacente.

Azerbaidjanul a dorit toate aceste teritorii înapoi, Armenia a dorit securitate şi armistiţiu. Cele două nu funcţionează împreună. De ce acum? Probabil, un motiv este stricarea relaţiei personale dintre Aliev, preşedintele azer, şi Paşinian, premierul armean. După venirea celui de-al doilea la putere, s-a sperat că va fi o relaţie personală care va încuraja găsirea unei soluţii. Chiar s-au întâlnit şi au discutat. La Viena, faţă în faţă, în martie 2019. Paşinian a şi pozat pentru câteva selfi-uri ocazionale. Dar în august, tot 2019, acelaşi Paşinian, într-o vizită în Karabahul de Munte, a declarat fără nici măcar ezitarea unora dintre predecesorii săi: ”Arţah  (Karabah, n.n.) este Armenia. Asta e”. Iar la Conferinţa de la Munchen din februarie 2020, cei doi lideri şi-au transmis reciproc acuze în faţa unei audienţe internaţionale. Totuşi, de ce tocmai acum? Pentru că, în curând, vine iarna. În Caucaz chiar este zăpadă, aşa că un  război rapid care să prezerve eventualele câştiguri teritoriale trebuie să-l porţi în lunile de toamnă.

Trei. Motivele sunt vechi, războiul este de tip nou. Sunt armamente noi, sunt tactici îmbunătăţite, preluate de la conflicte din ultima perioadă de prin alte părţi. Nu ducem lipsă de experienţe sângeroase nici măcar în an pandemic. Mai multe drone, mai mult război informaţional. Mai multe materiale video şi fotografii pe reţelele sociale care aruncă în aer coloane motorizate inamice, înainte chiar ca acestea să se formeze. Mai multă demonizare a inamicului. Mult mai multă.

Patru. Comunitatea internaţională a fost prinsă, ca întotdeauna, pe picior greşit. Europa nu ştie ce să mai facă în faţa noii explozii a coronavirusului. Rusia este prea ocupată cu noile sale litigii cu Occidentul. SUA nu a avut în primii trei ani de Administraţie Trump o politică externă coerentă pentru Caucazul de sud, iar anul acesta vrea să-l încheie cu retrageri cu torţe de prin Afganistan, poate şi de prin alte părţi. Turcia, da, s-a schimbat, Erdogan a prins în ultima perioadă mai mult vânt în pânze şi a început să se uite şi spre nord. Nord – est. Uneori, memoria e scurtă. În trei sute de ani de confruntări cu Rusia, au fost 17 războaie, toate pierdute. Dar sultanul încearcă.

Cinci. Pentru că veni vorba de Rusia. Desigur, e partenerul strategic şi militar al Armeniei. Dar este şi partenerul comercial al Azerbaidjanului. În Rusia, cele două diaspore, armeană şi azeră, sunt aproximativ egale: 2 – 3 milioane de persoane. Nu e sigur că Aliev a dat un telefon la Moscova înainte de declanşarea operaţiei militare.

Dar unul ulterior, cu ocazia zilei de naştere a lui Vladimir Putin (7 octombrie), sigur a dat, mai ales că, în teren, lucrurile nu mergeau conform planificării. Rusia nu mai este factorul dominant în regiune, dar nici nu renunţă la legitimitatea dată de trecut, de istorie. Aşa că eventuale tentative de infiltrare ale unor alte puteri (nu e vorba de Europa, nici gând), gen Turcia, Iran sunt privite chiorâş. Rusia nu uită şi nici nu e uitată de popoarele din regiune. Cu bunele, cu relele. La necaz, acestea revin la matcă. Nu au încotro, nu există altcineva care să-i împace. Moscova nu s-a aruncat de la început între cei doi, i-a lăsat să piardă din energia loviturilor reciproce. Când a sosit momentul, aceştia s-au prezentat la primul apel. Să discute şi să se odihnească.

Şase. Are Rusia linii roşii în regiune? Ca toţi cei implicaţi. Unii le pot impune, alţii nu. Din păcate pentru Moscova, nici liniile ei roşii nu mai pot fi atât de ferme. În principiu sunt două: 

1. neacceptarea unui concurent în probleme de gestionare a acestui spaţiu. Deocamdată s-a autopropus Turcia, dar, probabil, mai mult ca să vadă cât se poate întinde. Moscova nu se va precipita, are încă cele mai multe şi mai ferme cărţi; 

2. transferul în sudul Caucazului a unor grupări jihadiste care să ajute Azerbaidjanul în conflictul cu Armenia. În conflictul încheiat în 1994, au existat astfel de grupări care au luptat de aceeaşi parte şi care, după armistiţiu, s-au retras în nordul Caucazului,  în republicile ruse musulmane. Ce a urmat în Cecenia, în Daghestan, se cam ştie. Subiectul este chiar unul de necompromis pentru Moscova. ”Brigăzile internaţionale” ale Turciei (eventual, împrumutate şi Azerbaidjanului) nu sunt acceptate de către Moscova.

Şapte. Cât de mare e pericolul pentru o extindere a conflictului? În războaie, orice se poate întâmpla. Uneori e ca la biliard - loviturile se dau într-un spaţiu limitat, alteori ca la domino - cad piesele una după alta. Implicarea Turciei în Caucaz e cu probleme pentru echilibrul regional. Antagonismul turco – armean este extrem de profund şi un transfer al sprijinului pentru Azerbaidjan într-o lovitură contra Armeniei, va duce, aproape automat, la implicarea Rusiei. Probabil nu se va întâmpla, dar, nimic nu se întâmplă până se întâmplă. 

Opt. Poziţii în dezacord, timpul care nu mai aşteaptă. Pe termen scurt, operaţiile militare au scopuri diferite: armenii, să menţină liniile de apărare, azerii, să obţină câştiguri teritoriale semnificative. Realitatea transmisă din teren arată că nici unii, nici alţii, nu au reuşit decât parţial ceea ce şi-au dorit. Pe termen lung, problema Armeniei este una de securitate, aproximativ similară cu cea a Israelului, graniţe înguste sub presiunea vecinilor. Nu dispune, însă, nici de resursa umană, nici de tehnologia militară a statului evreu. Este însă o naţiune luptătoare, cu un partener strategic important şi cu o diasporă loială până la sacrificiu. Pentru Azerbaidjan, problema este şi de principiu (o parte a teritoriului său este ocupată) şi de orgoliu naţional (ţară mai mare, mai numeroasă, mai bogată). Timpul e de partea sa, banii există, armata se dotează, dar societatea nu are răbdare. Nici măcar cu liderii autocraţi. 

Nouă. De ce s-a implicat Turcia? Când toată lumea cheamă părţile la un  armistiţiu, Turcia este singura putere externă care pune paie pe foc şi încurajează Azerbaidjanul să continue ofensiva. Există o explicaţie. O perioadă, urmare a unor reculuri în relaţiile cu vecinii ei din regiune, dar şi cu unele din statele europene (am zis Franţa?), Ankara s-a simţit marginalizată. Nici în Siria nu a fost tratată chiar respectuos. După operaţiile diplomatice şi militare în sprijinul Libiei, după descoperirea de resurse energetice în Marea Neagră, probabil, ”Magnificul” Erdogan a simţit că s-a schimbat norocul, că e din nou în joc. Iar conflictul din Caucaz poate rezolva probleme interne nu numai în Armenia sau Azerbaidjan, dar şi în Turcia. Nu e chiar totul roz-bonbon la Istanbul sau Ankara. Plus că la război şi opoziţia îşi înghite limba. Şi mai e şi ce spuneam: hai să înţepăm un pic ursul, să vedem cum răspunde.

Zece. Balanţa militară are şi ea un rol? Dar sistemele de arme nou achiziţionate? Da şi nu. E un calcul pe hârtie. Unde scrie că bugetul militar al Azerbaidjanului este de zece (!) ori mai mare decât cel al Armeniei. Armamentul Armeniei e procurat aproape în totalitate din  Rusia, cel al Azerbaidjanului din surse diferite, în special din Israel – 60%, Rusia – 30%, Turcia – 3%. Ce cumpără Armenia din Rusia este la preţuri subvenţionate. Ca între parteneri strategici. Astfel, raporturile militare nu sunt direct proporţionale cu cele financiare. Cifrele, şi ele, trebuie luate cu circumspecţie, pentru că, în acest domeniu, adevărul e destul de rar. Dar, în principiu, azerii au mai mult armament şi mai modern. Ştiu şi cum să-l utilizeze? Până în prezent, performanţele militare azere nu sunt strălucitoare. Poate noile tehnologii să schimbe ceva. Dronele  turceşti, de pildă.

Unsprezece. Status-quo-ul nu funcţionează. Nici acum, nici în viitor. Pe termen lung, poate avea ca efect distrugerea procesului de pace. Pentru că în Karabah nu este un conflict îngheţat, în care părţile, de voie – de nevoie, se obişnuiesc cu situaţia. Acest conflict aşteaptă explozia. Dacă e cineva mai puternic prin preajmă, o poate opri. Dacă e absent, restul e tragedie. S-a aşteptat destul de mult de la Grupul de mediere de la Minsk. Dar mediatorii doar mediază, nu pot lua decizii în locul părţilor implicate. Iar Armenia şi Azerbaidjanul nu au mai avut un dialog direct, canale de negociere. Minskul a devenit doar un vinovat extern pentru tăcerea asurzitoare dintre cele două capitale.

Doisprezece. Avem un armistiţiu. Ce facem cu el? Ce se aştepta din partea Rusiei, s-a întâmplat. Luptele au încetat. Mai departe începe greul. Moscova nu mai poate, ca în alte vremuri, să impună o ”pace imperială”. Dacă ar încerca să forţeze Azerbaidjanul să accepte ceva ce nu doreşte, ţara va ateriza în secunda următoare în braţele lui Erdogan. Rusia poate solicita, însă, două lucruri:

  • azerii să oprească ofensiva terestră;
  • armenii să se pregătească pentru compromisuri. 

Primul s-a obţinut. Pentru cel de-al doilea, e nevoie de mult mai mult decât o simplă chemare la ordine. Oricum, nu se va reveni la situaţia de dinainte de 27 septembrie. Satele cucerite de azeri rămân sub controlul acestora. Atâtea câte sunt. Preşedintele Aliev are o justificare să afirme în continuare că poate exista o soluţie militară la acest conflict. Ar prefera să fie una politică, aşa cum poate, acelaşi lucru l-ar prefera şi premierul armean Paşinian. Dar nu se poate, deocamdată şi, probabil, nici în viitorul apropiat. Pentru că mai există şi paragraful...

Treisprezece. Compromisul este ficţiune. Cele două naţiuni sunt deja la ani lumină una de alta. Nu există compromis. Societăţile azeră şi armeană se dispreţuiesc una pe alta, idealul naţional pentru fiecare dintre ele este umilirea celeilalte. Sentimentele acestea nu sunt noi, au existat inclusiv înainte de 1989, dar au fost exacerbate de conflictul purtat în perioada 1988 – 1994 şi de incidentele periodice din anii care au urmat. Mediatorii internaţionali pot încerca medierea, liderii naţionali pot veni şi ei cu planuri de compromis, dar comunităţile naţionale sunt deja dezumanizate în ceea ce priveşte relaţia bilaterală. Probabil, o presiune concertată a comunităţii internaţionale, care să acţioneze solidar şi unitar, ar putea face ceva. Dar comunitatea internaţională numai de solidaritate şi empatie nu dă dovadă în acest moment. 

Iar conflictul se îndreaptă către o nouă şi sângeroasă aniversare, poate la nunta de aur a perechii numite Război şi Pace.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite