O criză transatlantică?

În vreme ce o mie de nemţi protestau la Berlin, împotriva lui Trump, la 5 zile după alegerea acestuia ca preşedinte, câteva zeci de români semnau o petiţie, în care cereau Colegiului electoral s-o trimită pe Clinton la Casa Albă, fiindcă a avut mai multe voturi.

În aceeaşi zi, se reuneau la Bruxelles, pentru a discuta despre relaţia europenilor cu Statele Unite, miniştrii de externe din ţările UE. Au lipsit doar 3 din cei 28: ministrul britanic a zis că o asemenea întrunire n-are rost, cel francez a pretextat că avea altceva în agendă, iar oficialul maghiar n-a simţit nevoia să-şi motiveze absenţa.

Scrutinul din SUA a bulversat Europa. Puţini sunt cei care se aşteptau ca Hillary Clinton să piardă. Şi nu pentru că, luni de-a rândul, sondajele au considerat-o favorită. Există un motiv mai serios decât încrederea în ştiinţa sociologilor. E vorba despre simpatia opiniei publice europene pentru familia liberală din America, reunită în tabăra democraţilor. Pe urmele lui JFK, Bill Clinton şi Barack Obama au avut parte de sprijin în UE, chiar dacă actualul preşedinte, de pildă, a ajuns la Bruxelles abia în a doua jumătate a primului său mandat. Pe de altă parte, în ultimii 50-60 de ani, republicanii au fost rareori admiraţi pe bătrânul continent. Ronald Reagan sau Bush, tatăl şi fiul, sunt vedete doar în Est, nu şi în Vest. Atât lupta lor cu regimurile comuniste, cât şi opţiunile economice ori politica republicană în Orientul Mijlociu sunt departe de a face unanimitate în UE.

Suspiciunea faţă de GOP a sporit în primăvara trecută, pe măsură ce alegerile primare scoteau în evidenţă profilul extravagant al candidatului acestui partid, ce părea să şocheze şi să divizeze, înainte de orice, chiar elitele din propria formaţiune. Declaraţiile controversate şi contradictorii ale lui Trump, ca şi asocierea sa cu tabăra care a susţinut Brexit şi cu alţi populişti, mesajele de sprijin venite de la Kremlin au înveninat atmosfera politică din majoritatea ţărilor UE.

Dezbaterea americană a fost, de aceea, urmărită cu sufletul la gură de către europeni, chiar dacă liniile clivajelor politice sunt foarte diferite la noi şi la ei. Rezultatul a picat ca un trăsnet. Emoţia a fost sporită de faptul că, la fel ca şi-n cazul Brexit, mulţi europeni au adormit cu un învingător şi s-au trezit cu celălalt. Noi, românii, nu am fost aşa de şocaţi: de la Mircea Geoană încoace, nimeni nu mai crede în anunţurile făcute imediat ce se închid urnele.

După confirmarea înfrângerii candidatei democrate, teama şi deruta au cucerit vaste teritorii ale opiniei publice din Europa. Am putut-o constata eu însumi în PE. La câteva ore de la alegerea lui Trump, comisia de afaceri externe a ţinut o reuniune. Comisarul J. Hahn venea să prezinte aşa-numitele rapoarte de progres, referitoare la ţările candidate sau potenţial candidate. Înainte ca şedinţa să înceapă, un deputat italian din Lega Nord a cerut cuvântul pentru a „saluta alegerea unui mare patriot în SUA”. Sala a reacţionat fluierând. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva la Bruxelles sau Strasbourg. Furia plutea în aer.

Ce ne aşteaptă? Riscăm să avem o criză în relaţiile transatlantice? Va fi noul preşedinte american un aliat al lui Putin, aşa cum a sugerat în unele ocazii? Sau va fi pur şi simplu dezinteresat de ce se petrece în UE, aşa cum s-a întâmplat în multe momente sub Obama? E Europa în pericol de a fi strivită între America şi Rusia? TTIP mai are vreo şansă ori e deja îngropat?

Mulţi cred că totul va depinde de echipa cu care Donald Trump va lucra. E, evident, o iluzie. O echipă e un sprijin, nu un substitut pentru boss. Iar un preşedinte precum cel recent ales va căuta să-şi pună amprenta asupra stilului politic de la Casa Albă. Histrionic, el va dori să reinventeze America. Va fi oare interesat să includă cooperarea cu europenii în această ambiţioasă întreprindere? O întrebare, la fel de legitimă, e dacă, la rândul lor, liderii UE sunt pregătiţi să lucreze umăr la umăr cu Statele Unite, sub o guvernare republicană. Ce-i drept, tentaţia izolaţionistă există şi la noi. În ceea ce mă priveşte, cred că, pe cele două maluri ale Atlanticului, avem nevoie de moderaţie şi inteligenţă politică, pentru a apăra libertăţile.