O Europă post-americană şi o Ucraină libiană?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Robert D. Kaplan, analist în domeniul geopliticii la Stratfor, avertizează că poziţia dominantă (hegemonia) americană la nivel mondial slăbeşte, iar confuzia tinde să domine politica internaţională. Deşi hegemonia are o reputaţie proastă în mass-media, este necesară pentru a menţine stabilitatea, argumentează expertul Stratfor.

Pacea nu ţine de ordinea naturală a lucrurilor, iar pentru o mare parte din istoria omenirii perioadele de relativă pace au fost rezultatul unui anumit tip de hegemonie. Kaplan spune că, de la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial până foarte de curând, Statele Unite au deţinut o asemenea poziţie în politica mondială. Poate că America a fost democratică în interior, dar la nivel internaţional a fost hegemonică, susţine Kaplan. Cu alte cuvinte, printr-un consens internaţional aproximativ, Statelor Unite le-a revenit responsabilitatea de a conduce după căderea Zidului Berlinului şi încetarea Războiului Rece. Rusia revendică astăzi locul SUA în Europa şi doreşte refacerea fostului Imperiu sovietic. Anii de pace şi prosperitate s-au încheiat. Un nou Război Rece bate la uşă. Greşelile politice şi militare ale sfârşitului de secol XX se răzbună. America a pivotat în Asia pentru că secolul al XXI-lea se anunţă a fi unul asiatic.

Un proverb popular chinezesc spune că fie şi cel mai lung zid începe întotdeauna cu prima cărămidă. La fel şi Pivotul Asia începe şi se construieşte cărămidă cu cărămidă. Lumea este surprinsă că, în timp ce în Ucraina anarhia provocată de vecinii de la est se extinde, ocupând jumătate de ţară, Administraţia de la Washington se concentrează pe Asia, preşedintele Obama efectuând un turneu în ţările partenere din regiune. SUA nu au abandonat Europa pentru Asia. SUA nu au abandonat partenerii estici şi continuă presiunea asupra Federaţiei Ruse pentru a opri amestecul în situaţia internă a Ucrainei. Trupele şi echipamentele militare americane se desfăşoară în estul continetului, în Estonia, Lituania, Polonia şi România. Mesagerii Casei Albe circulă în Europa Centrală şi de Est cu mesaje de consolidare guvernamentală, creştere a bugetului militar şi eradicare a corupţiei.

Se întoarce Europa în braţele lui Putin?

Winston S. Churchill spunea, într-unul din discursurile sale memorabile, The Sinews of Peace (Stâlpii păcii), că ruşilor le place forţa, n-au niciun respect pentru cei care nu au putere militară, nu vor război, dar le place să culeagă fructele ameninţării cu războiul. Europa, din păcate, nu are o politică externă comună şi nici o armată comună. Acţionează militar în funcţie de interesele cancelariilor ţărilor componente şi numai din când în când unitar, sub comanda NATO (vezi operaţiile din Libia început/sfârşit sau operaţiile din Mali). Politicienii europeni nu privesc ameninţările la adresa siguranţei lor naţionale ca pe o prioritate. De aici şi modul în care aprobă bugetele militare. Grecia, Franţa, Marea Britanie şi Turcia sunt singurele state care au acordat cel puţin 2% din PIB domeniului apărării (potrivit datelor statistice pentru anul 2010).

Pivotarea Americii în Asia i-a creat iluzia lui Putin că poate să-şi îndeplinească obiectivul principal al administraţiei sale: transformarea Rusiei într-o forţă politică şi militară de temut, similară celei din epoca sovietică. Pregătirea pentru evenimentele de astăzi a început în 1999, prin numirea lui Vladimir Putin la conducerea Rusiei de către gruparea Siloviki (foşti ofiţeri din serviciile speciale). A urmat stabilizarea economică şi subordonarea oligarhilor ruşi (cei care nu s-au supus ori au părăsit Rusia – cazul Berezovski – sau care au intrat după gratii – Hodorkovski), apoi creşterea bugetului militar şi dezvoltarea forţelor strategice şi crearea cadrului legislativ în vederea derulării ultimei faze – reocuparea teritoriilor care au aparţinut fostei URSS. Preşedintele Putin a divizat Europa prin acordurile energetice încheiate cu diverse capitale europene, dar şi prin sistemul de relaţii diplomatice personale (vezi relaţia specială cu premierul Ungariei, Viktor Orban).

Va fi Europa lui Putin?

Nu, dar Europa se va apropia ideologic şi economic de Kremlin în mod periculos. Situaţia va depinde şi de ceea ce aleg europenii în Parlamentul de la Strasbourg. Alegerile pentru Parlamentul Europei au loc în aceeaşi zi cu cele din Ucraina, unde se doreşte alegerea unui nou preşedinte şi legitimizarea guvernului de la Kiev. Într-o parte, partidele naţionaliste au invadat listele electorale, în cealaltă parte alegerea unui preşedinte în toate zonele din Ucraina pare improbabilă, mai ales datorită instabilităţii create de miliţiile pro-ruse care acţionează în est.

Legătura între cele două scrutine este mai puţin evidentă, dar consecinţele sunt determinante atât pentru viitorul Europei, cât şi pentru cel al Ucrainei. Europa se clatină datorită austerităţii impuse pentru eradicarea crizei economice, iar şomajul face ravagii. Naţionaliştii şi extremişti fac legea în zonele industriale ale UE.

Extremismul european

Ţările europene trăiesc un paradox: indicatorii lor economici incită la optimism, dar şomajul şi sărăcia afectează viaţa zilnică a locuitorilor. Mai multe partide naţionaliste din Europa, care, de-a lungul anilor, s-au situat pe poziţii eurosceptice şi pro-Kremlin, au fost invitate să monitorizeze referendumul din Crimeea, acestea fiind şi favorite, în ţările lor, la obţinerea unui număr mare de voturi la alegerile din 25 mai. Printre formaţiunile invitate să monitorizeze scrutinul din Crimeea se numără Frontul Naţional din Franţa, Partidul Libertăţii din Austria, Partidul Libertăţii din Olanda sau Partidul Naţionalist Bulgar, format din foşti membri Ataka. De asemenea, au fost invitaţi să desemneze un grup de observatori pentru Crimeea şi liderii Interesului Flamand, un partid separatist parlamentar din Belgia.

O întrebare frământă cancelariile europene: vor câştiga naţionaliştii şi extremiştii suficiente voturi pentru a schimba soarta UE?

Dacă răspunsul este Da, atunci Putin poate prelua ofensiva împotriva Europei. Strategia preşedintelui Putin cuprinde incitarea minorităţilor etnice ruse din statele desprinse din fostul URSS, etalarea pretenţiilor teritoriale şi sprijinirea enclavelor separatiste. Prin intimidare, şantaj energetic şi investiţii motivate politic, Rusia ameninţă să neutralizeze Europa Est-Centrală, restabilindu-şi privilegiile în regiune şi dictând opţiunile de securitate ale statelor respective. Un adevărat război psihologic a fost pornit de media rusească. El depăşeşte în amploare tot ceea ce s-a desfăşurat pe această linie de-a lungul timpului. Nici Stalin nu a reuşit un asemenea triumf mediatic ce sădeşte în fostele state-satelit frica de o eventuală invazie rusă în faţa căreia armatele naţionale nu ar fi capabile de ripostă, conform declaraţiilor Moscovei.

Propaganda împotriva României, practicată de Moscova, cu ţintă spre forţele aeriene române, dotate cu vechile MiG-21 modernizate, uită câteva nume de aviatori români din cel de Al Doilea Război Mondial şi faptul că în cei patru ani de război piloţii români au obţinut un număr de 2.000 de victorii aeriene. Îmi permit să amintesc numele câtorva aviatori români: căpitanul Constantin Cantacuzino, căpitanul Alexandru Şerbănescu, locotenentul Tudor Greceanu şi sublocotenentul Ioan Dicezare. La care, fireşte, se adaugă recentele investiţii în avioane de tipul F-16, dar şi sprijinul cert al aliaţilor.

Ce spune NATO?

Actualul secretar general adjunct al NATO, Alexander Vershbow, un fost oficial al Pentagonului şi fost ambasador al SUA la NATO, a menţionat la o întâlnire cu ziarişti:

Este clar că avem două viziuni diferite despre ceea ce înseamnă securitatea europeană şi cum trebuie să acţionăm pentru a o aplica. Noi respectăm şi apărăm libertatea de alegere a vecinilor Rusiei, iar Rusia încearcă să-şi impună hegemonia şi limitează suveranitatea sub pretextul că apără populaţia rusă. În mod evident, ruşii văd NATO ca un adversar, astfel încât trebuie să înţelegem că Rusia nu mai este un partener. În momentul de faţă, o percepem mai mult ca un adversar decât ca pe un partener, a spus Vershbow.

Ce face America pentru Europa?

Înarmează Estul european. Wahingtonul nu doreşte o confruntare cu Moscova, în schimb doreşte aliaţi puternici din punct de vedere militar. Preşedintele Barack Obama preciza, cu prilejul recentului turneu european: Situaţia din Ucraina ne aminteşte că libertatea are un preţ. Trebuie să avem voinţa de a plăti pentru securitatea comună pentru a fi în măsură să avem o forţă de disuasiune. Or, asta însemnă că America are nevoie de o Europă unde forţa militară să fie suficient de pregătită şi dotată corespunzător aşa încât să poată face faţă oricăror ameninţări, inclusiv celor convenţionale venite din partea Rusiei. Deocamdată, America nu şi-a retras trupele din Europa, ba, dimpotrivă, le dislocă în est. Strategia Pentagonului se schimbă din mers. Forţa NATO se bazează nu numai pe forţa americanilor, ci şi pe forţa individuală a fiecărei naţiuni.

Asia lui Obama?

În eseul Reorientarea Americii, Richard Haass, preşedintele Consiliului pentru Relaţii Externe, avertiza că SUA au devenit preocupate de Orientul Mijlociu... şi nu au acordat atenţia corespunzătoare Asiei şi Pacificului de Est, acolo unde se va scrie o mare parte din istoria secolului al XXI-lea. Considerând redescoperirea Asiei ca binevenită, Haass a declarat că SUA ar trebui să se asigure că China nu va fi niciodată tentată să-şi folosească puterea sa tot mai mare pentru acte de constrângere.

Şi asta face America astăzi!

În zona Asia, unde americanii şi-au propus să mute centrul de greutate al politicii lor, drept recunoaştere a creşterii economice şi militare a Chinei, problemele se acumulează cu repeziciune. A cincea generaţie de lideri chinezi joacă aceeaşi carte a naţionalismului ca Putin. Preşedintele chinez, Xi Jinping, şi-a consolidat puterea, după preluarea funcţiei, şi Beijingul continuă o strategie din ce în ce mai îndrăzneaţă privind revendicările sale teritoriale faţă de vecini. China nu s-a aflat pe itinerariul actual al vizitei lui Obama – se va afla în toamnă –, dar liderii de acolo au urmărit călătoria cu mare atenţie, mai ales că s-au făcut referiri la disputa regională din Marea Chinei de Sud.

Asia este casa a peste 60% din populaţia lumii şi locul unde cele mai influente ţări, precum SUA, India, Japonia, Rusia, Coreea de Sud, Indonezia şi China interacţionează. Secolul asiatic poate avea două scenarii diferite, ambele influenţând situaţia internaţională. Un scenariu este cel al consolidării creşterii economice şi al controlului riscului unui conflict armat între ţările riverane. În acest scenariu, relaţiile politice militare şi economice dintre SUA şi Japonia, Corea de Sud, Filipine, Malaiezia, Thailanda sau Australia sunt esenţiale. 

Al doilea scenariu este diferit ca rezultate şi implică creşterea tensiunilor şi a revendicărilor teritoriale, creşterea bugetelor militare şi scăderea creşterii economice. Asemenea tendinţe pot degenera în bariere comerciale, scăderea investiţiilor şi a turismului, în mod special, când apar incidentele navale sau aeriene.

Întrebarea care se pune este: seamănă secolul al XXI-lea din Asia cu secolul al XX-lea din Europa, secol care a experimentat două războaie mondiale şi un Război Rece şi unde tensiunile cu fosta URSS au fost ţinute sub control în vreme ce Occidentul a prosperat, iar Estul şi Centrul Europei au stagnat sub dominaţia comunismului?

Referinţa la Europa este importantă pentru că istoria ne-a demonstrat că viziunea şi disciplina liderilor occidentali se regăseşte într-o uniune comună cu o monedă şi un spaţiu comun. Ca rezultat, adversităţi ce păreau ireconciliabile, precum cele dintre Germania şi Franţa, s-au estompat iar apariţia unui conflict între cele două ţări este imposibil astăzi. Disputele în Asia vin din negurile istoriei şi au ca principali jucători Rusia, China şi Japonia. China şi Japonia îşi dispută arhipelagul  Senkaku – sau Diaoyu, cum îi spun chinezii –, format din opt insule nelocuite din Marea de Est a Chinei, cu o suprafaţă de şapte kilometri patraţi. Insulele sunt situate în apropierea unor culoare maritime de importanţă strategică şi conţin zăcăminte de petrol. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, insulele Senkaku au fost administrate de SUA, dar, în 1972, au revenit Japoniei, ca urmare a retragerii din Okinawa. China susţine însă că insulele îi aparţin de secole. În 1895, Taiwanul şi, implicit, insulele Senkaku au fost cedate Japoniei, după războiul sino-nipon. După ce Taiwanul a revenit Chinei, prin Tratatul de la San Francisco, China a afirmat că şi insulele respective ar fi trebuit returnate. În prezent, acestea sunt controlate de Japonia, dar sunt revendicate şi de Taiwan.

În nord, insulele Kurile – cunoscute ca Teritoriile de Nord de către japonezi – sunt obiectul disputei între Japonia şi Federaţia Rusă. Japonia s-a arătat îngrijorată de faptul că Rusia a anunţat că va pune în aplicare, până în 2016, un plan de reînarmare a Insulelor Kurile. De asemenea, Kremlinul a anunţat că o dezvoltare a infrastructurilor militare pe Insula Sahalin, în aceeaşi regiune, este prevăzută până în 2020. Ministrul nipon al apărării, Itsunori Onodera, şi-a exprimat îngrijorarea faţă de noile măsuri în insulele declarate ca foste teritorii japoneze, dar şi asupra zborurilor tot mai dese ale bombardierelor ruseşti Tu-92 în apropierea teritoriului nipon sau chiar în spaţiul aerian al insulei Okinawa. 

Mişcările Rusiei nu sunt normale şi nici chiar în timpul Războiului Rece nu erau atât de vizibile, a declarat înaltul oficial nipon. Şi tot în Asia disputa de la graniţa dintre China şi India ţine, din când în când, capul de afiş al ştirilor de presă.

Repere ale vizitei preşedintelui Barack Obama în Asia

Vizita preşedintelui Obama în Asia a însemnat, în primul rând, reasigurarea aliaţilor asiatici asupra sprijinului militar oferit de SUA în cadrul tratatelor bilaterale între ţările respective şi Washington. La întâlnirea cu premierul nipon Shinzo Abe de la Tokio, preşedintele american a dat asigurări privind sprijinul acordat părţii japoneze în diferendul teritorial chino-japonez legat de arhipelagul nelocuit Senkaku, administrat de Japonia şi revendicat de China, menţionând că ambele ţări sunt legate de un tratat bilateral de securitate ce obligă America să vină în apărarea Japoniei. 

În pofida discuţiilor prelungite, Abe şi Obama au eşuat în tentativa de a urni din loc negocierile privind un acord comercial uriaş, botezat Parteneriat transpacific, şi chemat să reunească 12 naţiuni din regiune. La Seul, Obama a reafirmat angajamentul Washington-ului faţă de securitatea Coreei de Sud şi a precizat că programul nuclear al Coreei de Nord este inacceptabil. În cadrul vizitei în Filipine, preşedintele american a anunţat un acord care va conferi navelor şi avioanelor americane un acces mai larg la bazele din acest stat după ce SUA au renunţat la vastele sale instalaţii ale Marinei de la Subic Bay, în 1992. Acordul este piesa principală a călătoriei lui Obama în Asia.

Coreea de Nord şi Rusia

Rusia atacă şi ea nordul Pacificului în contextul incertitudinii graniţelor pentru statele din Asia (cele în conflict maritim cu China). Rusia consideră oportună alternativa Coreea de Nord. Moscova şterge aproximativ 10 miliarde de dolari din datoria Coreei de Nord, câştigul Rusiei fiind acela de a promova un proiect de conducte de gaz care să treacă prin Coreea de Nord şi Coreea de Sud, potrivit Reuters.

SUA continuă eforturile de a construi o lume liberală, de data acesta în Asia. Marea strategie americană, care înseamnă angajament global intens, continuă. Este o strategie unde relaţiile comerciale, alianţele, instituţiile multilaterale şi diplomaţia fac parte din panoplia de elemente ale Washingtonului. Este o strategie prin care SUA nu stabileşte regulile prin forţa militară, ci prin efortul de a soluţiona problemele globale şi prin aplicarea regulilor juridice ale statului de  drept.

Lumea pe care o doresc americanii este cea pe care o previziona preşedintele Kennedy: unde cei slabi sunt în siguranţă, iar cei puternici corecţi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite