O miză gigantică: „ruta polară a mătăsii“

Pe 9 aprilie, un nou Summit UE-China. Excepţional de important datorită circumstanţelor imediate, dar şi contextului general în care se dezvoltă acum relaţiile comerciale şi diplomatice între cei doi giganţi.

Iar evoluţiile se anunţă dintre cele mai interesante, tocmai pentru că sunt deosebit de rapide şi încearcă să echilibreze o balanţă de putere şi resurse financiare oarecum afectate de încercările (mai mult la nivel de ameninţări) ale lui Trump de a impune sancţiuni comerciale severe partenerilor săi chinezi şi aliaţilor europeni. Actori care chiar dacă nu înregistrează un nivel de pierderi care să fie considerat semnificativ, se îndeamnă reciproc să se uite cu foarte mare atenţie la posibilitatea de a dezvolta între ei noi formule de cooperare strategică. Dificil, tocmai pentru că amploarea ofensivei chineze este atât de amplă şi pe atât de multe paliere. Poate tocmai de asta, folosind o tehnică învăţată chiar de la chinezi, negociatorii europeni vor încerca, pe cât se poate, să transforme atacul adversarului în şansa lor de reuşită, una care, eventual, într-un final, să se numească „Tratat de liber schimb”, aducând astfel China alături de Japonia într-un bloc comun de interese cu UE, formând astfel cea mai puternică entitate economică a lumii.

Dacă, în acest moment, interesele aflate în joc sunt cu adevărat enorme, ponderea politică, demografică şi militară pe care o pot avea diversele dezvoltări deja schiţate din acest moment va fi enormă, mai ales dacă se continuă tendinţa prezentă de retragere a SUA între propriile frontiere, urmare a aplicării principiilor super-protecţioniste ale preşedintelui Trump.

Iată datele momentului, adică balanţa schimburilor între UE şi China, „parteneri comerciali globali”, aşa cum este ea transmisă de Eurostat şi de Banca Mondială:

Comentariul general acceptat acum la Bruxelles este că această imagine, chiar dacă extrem de fidelă, nu este decât o mică parte a unui raţionament complex privind gândurea strategică a celor doi parteneri la nivel global, fiecare încercând să preia iniţiativa în controlul nu neapărat a ceea ce este acum vizibil, ci a ceea ce va fi important sau strategic-definitoriu în perioada următoare. Şi, dacă se ajunge la acest nivel al discuţiei, europenii consideră că garantarea reciprocă a accesului pe pieţe este un factor esenţial, iar chinezii încearcă să-şi consolideze ancorele de sprijin în Europa. Iar mişcarea lor esenţială, de viziune strategică globală, îmi pare a fi acum finalizarea aşezării pe hartă a ultimului traseu, parte componentă a Noului Drum al Mătăsii, adică Ruta artică.

În luna ianuarie a anului trecut era lansată Cartea Albă a politicii chineze privind spaţiul artic în care, în mod oficial, era prezentat Proiectul Drumului polar al mătăsii, etapă care formaliza intersul manifestat de China, începând cu 2016, în dezvoltarea unor infrastructuri strategice proprii de-a lungul Rutei Maritime Nordice, identificată drept o soluţie interesantă, alternativă la ruta de sud. Mai ales că, în acest caz, se pot folosi din plin de parteneriatul cu Rusia care să le asigure securitatea rutei, cu baze imediate de aprovizionare şi reparaţii. Şi nu numai. Aşa cum preciza Cecile Pelaudeix într-un studiu publicat în urmă cu câteva zile,  „în octombrie 2016, marea companie chineză Poly International Holding Co. a confirmat intenţia de a finanţa cu 5,5 miliarde $ construcţia portului de adâncime de la Arhangheleţk, hub de transport cu o capacitate de 38 milioane tone (va fi gata în 2035). Chinezii au anunţat şi că vor să investească 5 miliarde $ într-o linie de cale ferată care să lege Arhangheleţk de Siberia, asigurându-şi deci transport de marfă direct legat cu toată reţeaua feroviară rusă. Chinezii mai investesc şi într-o altă cale ferată nordică care să lege Rovaniemi din Laponia de posrtul norvegian Kirkenes (cost estimat de 3 miliarde Euro), ceea ce va reprezenta o nouă conexiune din zona Mării Baltice către Pasajul Nordic şi Asia. Compania chineză de stat COSCO (China ocean Shipping Company) şi-a exprimat interesul de a participa la construcţia unui port adânc în Islanda, “Proiectul Finnafjord” despre care se spune că va deveni un hub major pentru transportul de mărfuri pe ruta arctică, având un chei de 6,4 km lungime, şi pentru care au început acum licitaţii pentru investitori şi operatori. Chinezii au contribuit cu 70% la construcţia “Coridorului Artic” – inelul submarin de 100 km lungime care uneşte oraşele Helsinki şi Tallin.”

Raţionamentul este simplu şi, pe fond, este legat de un calcul de securitate care ia în seamă, pe de o parte, noile condiţii de navigaţie favorizate de încălzirea globală care prelungeşte cu mult perioada în care navigaţia în nord este deschisă fără probleme, dar şi, pe de altă parte, ia în calcul garanţiile de securitate, militare şi civile, reprezentate de dotările şi capacitatea de intervenţie a marinei ruse care, în mod tradiţional, dispune de cele mai mari baze în zona nordică

Iată cum arată fabuloasa Rută polară:

Lista investiţiilor chineze în zona arctică este extrem de lungă şi nu vizează doar proiecte de construcţie, cele mai vizibile şi spectaculoase, ci şi participarea la licitaţii privind construcţia şi exploatarea de mine în regiuni extrem de bogate în minerale rare, aşa numitele REE (Rare Earth Elements) ,„folosite extensiv în tehnologiile alternative de producere a energiei, în industria electronică, spaţială şi în industria de apărare”  - notează cercetătoarea franceză.

Şi are o concluzie severă şi, posibil, realistă, atrăgând atenţia liderilor europeni că sunt obligaţi să reflecteze foarte bine asupra modului în care vor decide construcţia viitoprului spaţiu comun de interese strategice:

„Iniţiativa Artică a Chinei are implicaţii directe pentru securitatea europeană – atât în termeni de proximitatea fizică cu Ruta polară a Drumului Mătăsii, cât şi datorită faptului că proiectul implică multe sectoare strategice, inclusiv energia, observarea spaţiului cosmic şi domeniul apărării...Creşterea puterii economice a Chinei poate contribui la fragmentarea coeziunii politice a UE şi să submineze autonomia strategică. În zona arctică şi nu numai, chinezii vizează ţări şi teritorii afectate puternic de criza financiară din 2008 sau au nevoie să dea un nou avânt economiilor lor naţionale pentru a-şi sprijini propriile agende politice. Investiţiile chineze pot să şi slăbească sistemele politice ale unor ţări, aşa cum s-a putut vedea în Groenlanda după controversa care a însoţit oferta chinezească privind aeroportul de la Kalaallit, ceea ce a făcut ca guvernul din Groenlanda să-şi piardă majoritatea parlamentară... Investiţiile chineze pot şi să influenţeze sau să oblige un guvern să adopte standardele politice chineze în unele domenii”.

Cu siguranţă există aceste riscuri, asociate de regulă, aşa cum ştim şi noi foarte bine, apariţiei la orizont a unei super-puteri a cărei influenţă devine copleşitoare şi pentru care se poate să ai doar valoarea de stat ce efectuază operaţiuni de tip proxy într-un scenariu pe care nici măcar nu-l realizează.

Miza uriaşă pe care joacă acum UE este o egalizare a şanselor de perspectivă în relaţia cu China. Atât cu entitatea statală numită China, dar, în acelaşi timp, cu China ca element esenţial, alături de Rusia, în componenţa Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai. Acesta este raţionamentul în perspectiva căruia se negociază acum pe diverse canale. Se avansează lent, cu foarte mare prudenţă,  tocmai pentru că avantajele şi primejdiile sunt deopotrivă de mari. Important este că; aşa cum s-a văzut de curând la Paris, liderii reprezentativi ai puterii economice şi militare din UE au dorit, exact în perspectiva acestui Summit de peste câteva zile, să demonstreze, pentru prima oară, că joacă pe un front comun.

Un semn că ceva foarte important se află în pregătire.