O Românie fără Sultan

Aşa cum a fost posibilă înălţarea unui Putin pe Bosfor, ne putem trezi în această toamnă şi cu un Erdogan de Dâmboviţa. Niciunul din scenariile vehiculate – premierul ajuns preşedinte ori preşedintele devenit şef al Guvernului – nu e sănătos pentru o democraţie fragilă. România, aflată în prima linie a confruntării sistemului european de valori cu derivele autoritare, merită mai mult decât să copieze experimente democratice eşuate.

Una din caracteristicile comune ale subminării fundamentelor democraţiei, cu grijă exclusiv pentru aparenţa acesteia, este reducerea alegerilor la rolul de plebiscit pentru confirmarea unui lider populist-autoritar. Scenariul cramponării de putere, cu schimbarea doar a titulaturii, l-am văzut aplicat deja în Rusia. Pe urmele liderului de la Kremlin, primul-ministru al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a devenit preşedinte al republicii. Premier din 2002, atotputernicul lider al Partidului Dezvoltării şi Dreptăţii (AKP) se îndrepta spre limita celor trei mandate în fruntea Guvernului. A fost ales duminică, din primul tur al alegerilor prezidenţiale, organizate pentru prima dată pe bază de sufragiu universal direct.

Mai e ceva de spus după o victorie categorică – 52% din voturi? Nu e aceasta o validare democratică? Şi, la urma urmei, ce-are a face Turcia cu alegerile prezidenţiale de la noi?

Democraţia pervertită

Cazul Turciei mi se pare relevant pentru modul în care democraţia poate fi pervertită, pas cu pas, până la anihilarea sistemului bazat pe exprimarea liberă a opţiunii cetăţeanului. Propaganda dezlănţuită, manipularea sistematică, restrângerea libertăţiii presei şi a celei de exprimare a cetăţenilor în stradă, instrumentalizarea politică a justiţiei, subordonarea instituţiilor principale ale statului, gestionarea puterii în cadrul unui sistem de clanuri şi vehicularea insistentă a teoriilor conspiraţioniste atunci când au fost date publicităţii înregistrări compromiţătoare pentru liderul suprem şi anturajul său – sunt doar câteva din căile la care a recurs Erdogan pentru a deveni omul forte al statului turc.

Sunt paşi pe care i-am văzut în Rusia şi, mai recent şi mai aproape, în Ungaria. Reamintesc exemplul maghiar – la care m-am referit pe larg în articolul precedent – pentru că e cu atât mai îngrijorător cu cât e posibil în interiorul Uniunii Europene şi dă seama despre limitele puterii Bruxelles-ului de a opri statele membre să se arunce singure în prăpastie. De asemenea, e specific acestei generaţii de lideri populist-autoritari apelul la conservatorismul moral-religios.

Putin invocă moştenirea ortodoxă, Erdogan impune societăţii turce o islamizare contrară spiritului laic ce stă la temelia Republicii fondate în 1923 de Mustafa Kemal Ataturk.

De altfel, cultul personalităţii lui Erdogan eclipseză deja locul rezervat până acum ”părintelui naţiunii”. Iar sistemul prezidenţial pe care sunt tot mai multe indicii şi temeri că va încerca să şi-l făurească pentru sine noul ”sultan” va lichida, probabil, moştenirea kemalistă. Deşi Constituţia prevede un rol simbolic pentru preşedinte, Erdogan a fost explicit: „Nu voi fi un preşedinte pasiv, spectator”. Vorbe tare cunoscute, nouă, românilor, de un deceniu încoace...

Bunăstare contra drepturi

Mânat de concepţia absolutistă a puterii, Erdogan a avut grijă să anihileze opoziţia şi vocile critice. Dovadă a modului în care concepe să-şi exercite rolul în stat sunt represaliile din vara anului trecut, din Parcul Gezi şi Piaţa Taksim, soldate cu 5000 de răniţi şi numeroase arestări. În toiul scandalul de corupţie, izbucnit astă iarnă, în care au fost implicaţi fii de miniştri, înalţi lideri ai partidului şi chiar unul din băieţii săi, Erdogan a ordonat blocarea accesului la Twitter şi YouTube, în urma difuzării înregistrărilor compromiţătoare. Controlul accesului la Internet e o preocupare obsedantă a regimurilor restrictive – Rusia tocmai a instituit o serie de norme ce anulează libertatea de exprimare a bloggerilor. În Turcia, peste o sută de jurnalişti sunt închişi şi câteva sute de militari se află în închisori în urma operaţiunilor judiciare din ultimii ani pentru limitarea influenţei armatei – garantul laicităţii. 

În acest context, înregistrările difuzate public, cu referire explicită la acte grave de corupţie, nu i-au afectat poziţia omului forte de la Istanbul. El şi partidul său câştigaseră, de altfel, toate alegerile din 2002 încoace. Mai mult, după luni de scandal, partidul său islamo-conservator a învins categoric (cu 45% din voturi) în alegerile municipale din martie, îmbunătăţindu-şi scorul faţă de scrutinul local precedent, în 2009 (38,5%). Totuşi, AKP a obţinut de această dată sub rezultatul record de la alegerile parlamentare din 2011 – 49,5%.
Alegerile municipale au fost, în fapt, o repetiţie pentru scrutinul prezidenţial. Cam ceea ce s-a întâmplat la noi cu alegerile europarlamentare. Rămâne de văzut deznodământul. O diferenţă imensă - şi acesta e atuul fundamental al lui Erdogan – constă în creşterea economică accelerată: PIB-ul pe cap de locuitor s-a triplat, în Turcia, în ultimii 10 ani. Într-o societate fără o cultură democratică solidă, îmbunătăţirea semnificativă a nivelului de trai pentru o sferă largă a populaţiei justifică acceptarea unei diminuări a drepturilor cetăţeneşti.

Religia şi etnia, ca arme electorale

Prosperitatea economică e dublată de resurecţia spiritului neo-otoman. Reislamizarea este baza neo-imperialismului turc, aşa cum cel rusesc se revendică din spiritul pravoslavnic.

Candidatul PSD la prezidenţiale şi-a deschis campania sub acelaşi semn al revendicării identitare ostentative – în contradicţie cu familia politică europeană căreia-i aparţine.

Este o strategie politicianistă, de mutare a accentului dinspre priorităţile economice şi sociale, spre clivajele din sânul societăţii, pentru manipularea cu cinism a unor sensibilităţi. Exact ceea ce încearcă şi PSD în această perioadă de pre-campanie electorală românească.

Exacerbarea apartenenţei religioase şi naţionale nu numai că este discriminatorie faţă de alte comunităţi, încălcând astfel o trăsătură definitorie a societăţii democratice. Dar acest fundamentalism are un potenţial devastator la nivel regional ori global – secolul XX ori experienţe tragice mai recente stau mărturie în acest sens. Iar ţări vinovate de genocid nu mai departe de veacul trecut, aşa cum sunt deopotrivă Rusia şi Turcia, ar trebui să fie mult mai precaute în a-şi gestiona pulsiunile ce pot trezi amintirea dureroasă a ororilor trecutului apropiat.

Forţa exemplului nociv

De asemenea, în relaţia cu partenerii strategici, România riscă, în cazul dramatic al preluării modelului anti-democratic, să urmeze soarta Turciei. Până nu demult, aceasta era un pilon de stabilitate într-o regiune veşnic bulversată.

Prin susţinerea grupărilor sunite radicale din Siria, a Fraţilor Musulmani în Egipt – chiar şi după îndepărtarea lor de la putere de către generalul Al-Sissi – şi a radicalilor palestinieni, concomitent cu pulverizarea relaţiilor cu Israelul, Turcia, ţară în curs de islamizare şi membră a NATO, tinde să devină o problemă pentru aliaţii săi euroatlantici. Iar conflictele din imediata vecinătate a Turciei (Irak, Siria şi Gaza) ori instabilitatea din nordul Africii nu pot constitui scuze pentru tolerarea derapajelor anti-democratice. Vedem de câteva luni unde a dus contemplarea cu îngăduinţă, ani la rând, a derivei putiniste.

Unul din riscurile majore e că AKP e un model de reuşită pentru partidele islamiste şi că Erdogan reprezintă o potenţială sursă de inspiraţie pentru însetaţii de putere ai unor state balcanice şi est-europene atât de şubrede din toate punctele de vedere – instituţional, democratic, economic şi geostrategic -  încât un experiment în stilul ruso-turc ar compromite rapid şi decisiv toate progresele atât de greu realizate, într-un interval de timp deja chinuitor de lung pentru cetăţeni.