O tragedie franceză contemporană: terorismul de conjunctură

Franţa a fost zguduită de un adevărat val de atacuri teroriste incalificabile. Acum o lună, la 5 ani de la tragedia de la Charlie Hebdo – determinată, să ne amintim, de publicarea caricaturilor lui Mahomed de către publicaţia umoristică franceză - doi jurnalişti au fost atacaţi în preajma fostului sediu al săptămânalului.

Un profesor de şcoală care făcea cursuri de educaţie civică, folosind aceleaşi caricaturi ca material didactic, a căzut victima unui descreierat cu legături cu tatăl unui elev, fiind decapitat. 

În finalul săptămânii trecute, la Nisa, un tunisian refugiat a atacat oamenii ce ieşeau din biserică, decapitând unul, tăindu-l la gât pe altul şi ucigând cu un cuţit un al treilea. Sâmbătă, la Lyon, un preot ortodox a fost împuşcat. Şi violenţele par să nu se mai oprească, deschizând calea dezbaterilor aprinse în societatea franceză în legătură cu publicarea caricaturilor lui Mahomed, asumate de preşedintele Macron ca simbol al laicităţii şi libertăţii de expresie, respectiv cu locul unde se termină dreptul la liberă exprimare şi se transformă în dreptul de a ofensa pe cineva, o persoană sau o întreagă categorie de cetăţeni.

Terorismul în Franţa

Terorismul este una dintre cele mai oribile apucături umane pentru că aceste acţiuni, în sine, dezumanizează. Presupun atacarea şi uciderea la întâmplare a unor oameni pentru a comunica, pentru a apăra idei de natură politică, ideologică sau, mai nou, în numele unei credinţe extremiste de natură jihadistă islamică, aşa cum în alte cazuri e vorba despre pseudo-credinţe rupte din panteonul şi poveştile despre zeii germanici pre-creştini – vezi la Brevik, în Norvegia. Sau pur şi simplu e vorba despre demenţă calificată, fără legătură cu vreo credinţă instituţionalizată, în nici un caz justificabilă de cărţile sfinte ale unei religii.

Terorismul modern are trei surse: teoriştii care vin din exterior, planifică, călătoresc şi atacă într-un alt stat – vezi 11 septembrie; teroriştii interni, cetăţeni ai statelor vizate, de religie islamică, radicalizaţi în diferite feluri şi care îşi atacă proprii compatrioţi; şi foreign fighters - luptătorii străini, teroriştii care au fost luptători în teatrele de operaţiuni teroriste – Siria, Irak, Yemen sau Africa subsahariană de la strâmtoarea Bab El Mandeb la Sahara Occidentală şi Mali. Ultimii sunt tot cetăţeni ai statului în care produc atacul care au plecat, s-au radicalizat, au dobândit cunoştiinţe despre lupta de insurgenţă şi dispozitive improvizate explozive şi le aplică odată reîntorşi acasă.

Cel mai dificil de contracarat sunt teroriştii interni, cu precădere cei care nu planifică în grupuri, ci acţionează singuri. Home grown terrorists, teroriştii „din spatele curţii”, de acasă, cu precădere cei de tip lone wolves, lupi singuratici. Ei nu vorbesc cu nimeni, nu au călătorit nicăieri în străinătate, în state musulmane, nu participă la slujbe religioase, nu merg în grupuri radicalizate, nu sunt cunoscuţi ca manifestând semne de radicalizare. Doar că, la un moment dat, pun mâna pe o armă reală sau mai ales pe una improvizată, casnică, obişnuită – un cuţit de bucătărie, o maşină cu care intră în mulţime şi produc atacul terorist. Aici e cel mai greu ca serviciile de informaţii şi securitate să prevină, iar atacurile se produc.

Toate aceste categorii de terorişti sunt prezente în Franţa. Mai mult, dacă e să ne luăm după indicatorii autorităţilor franceze, nivelul de pericol a crescut dramatic în ultima lună, determinat tocmai de problemele sociale şi psihologice legate de al doilea val al pandemiei de coronavirus şi efectele primului val asupra foştilor angajaţi trimişi acasă, de comemorarea a 5 ani de la atacurile de la Charlie Hebdo şi de valurile de migranţi/refugiaţi magrebieni ajunşi în Franţa. Vorbitori de limbă franceză, ei preferă Franţa ca loc de refugiu, în căutarea unei vieţi mai bune, dar fără perspectiva directă a integrării.

Terorismul nu trebuie să ne schimbe modul de a fi, modul de viaţă sau libertăţile democratice obţinute în timp şi care definesc, dau identitatea şi chiar au dus la prosperitatea care atrage astăzi migranţi în Vestul Europei. Ar însemna că teroriştii câştigă. Dar asumarea de către Emmanuel Macron a publicării caricaturilor lui Mahomed ca probă supremă a libertăţii de expresie şi a laicităţii Franţei a fost un pas pe care nici un şef de stat, nici măcar predecesorii săi de la Palatul Elisee, nu l-a asumat.

Una e ca o revistă umoristică să facă un asemenea gest de frondă, excesiv prin prisma lipsei de bun gust şi a ofensei aduse lumii musulmane şi, în primul rând, cetăţenilor francezi de religie islamică, alta este ca un şef de stat să asume ca, în disputa dintre libertate de expresie şi jignire, ofensă, injurie chiar la adresa unei întregi comunităţi, publicarea caricaturilor drept un gest ce caracterizează Franţa laică şi care plasează libertatea de expresie deasupra altor drepturi şi libertăţi democratice. De aici şi apelurile la boicotarea produselor franceze şi manifestaţiile publice în întreaga lume musulmană, de la Turcia la Pakistan, Bangladesh şi statele Golfului, pentru jignirile aduse Profetului.

Răzbunarea coloniilor

Recursul la acţiunea teroristă e condamnabil fără drept de apel. Am spus-o mai sus. Dar combaterea terorismului şi prevenirea acţiunilor teroriste presupune înţelegerea factorilor care au dus la apariţia urii interne, a motivului protestului din spatele acţiunii şi a celor puţini descreieraţi care folosesc aceste instrumente împotriva unui stat sau a altuia. Studiile sunt multiple şi vechi de cel puţin 20 de ani, de la valul de atacuri declanşat de Al Qaeda şi 11 septembrie. Nu e vorba aici despre instrumentul de natură hibridă al acţiunilor teroriste împotriva unei puteri mai mari care oprimă un stat mai slab. Aceste instrumente există de când istoria lumii. Ci aici e vorba despre lupta împotriva altui stat aflat la mare distanţă, a celui care te găzduieşte sau chiar împotriva statului în care trăieşti. A cetăţenilor săi.

Statutul de fost imperiu colonial sau chiar de stat cu colonii este una dintre sursele acestor probleme. Dezbaterea despre rolul statelor coloniale în construcţia unor premize pentru a crea nemulţumiţi, inadaptabili, neintegraţi, e de asemenea de lungă durată. Iar Franţa a fost un stat colonial, a avut colonii în Magreb şi în întreaga Africă. Toate aceste colonii au şi resentimente faţă de Franţa colonială, şi o apetenţă spre viaţa în Hexagon şi atracţie faţă de Franţa ca stat de refugiu şi migraţie economică pentru că vorbesc limba franceză ca efect al acestor colonizări.

Dar un alt aspect este mult mai important în situaţia Franţei, spre deosebire de alte state, cu precădere de Marea Britanie: Franţa s-a retras din colonii aducând acasă toată administraţia locală de sub dominaţia franceză din acestea pentru a nu expune aceşti localnici care au ajutat la colonizare confruntării cu noile state idependente sau să-i vadă implicaţi în procese de trădare. Au venit atunci nu numai conduceri administrative succesive în Franţa, ci şi elitele culturale care au susţinut Franţa colonială. Şi s-au stabilit în Franţa fericiţi, ca cetăţeni francezi, cu un loc de muncă potrivit fostelor activităţi. 

Din păcate, acest pas nu a putut preveni neintegrarea generaţiilor a doua şi a treia ale copiilor şi nepoţilor cetăţenilor francezi reveniţi în colonii. Ei nu au fost acceptaţi, nu s-au integrat, au rămas enclavizaţi şi segregaţi în adevărate insule de infracţionalitate şi radicalizare. Copiii au dat foc suburbiilor Parisului în timpul lui Nicolas Sarkozy – pe atunci Ministru de Interne – în timp ce nepoţii şi generaţia următoare au produs atacurile de la Charlie Hebdo, Bataclan şi Saint Denis. Atunci a descoperit nu numai Franţa, dar şi lumea întreagă – europenii cu precădere – că există un număr de locuri într-un stat european ca Franţa – peste 360 la un moment dat – în care poliţia nu intra, iar după atacurile teroriste a intrat numai însoţită de armată.

Fireşte că neintegrarea unora dintre succesorii cetăţenilor francezi veniţi din colonii, la rândul lor cetăţeni francezi cu părinţi şi bunici francezi, nu este un motiv nici de radicalizare, nici de implicare în acţiuni teroriste. E o întreagă chimie, o spun studiile, prin care această zonă socială ajunge rău famată, neintegrată, implicată în criminalitate mai mare sau mai mică şi, în final, chiar atrasă în acţiuni teroriste. Nemulţumirea pentru propria situaţie şi lipsa de oportunităţi, respingerea de către societate şi neacceptarea lor intră în categoria elementelor ce provoacă această radicalizare jihadistă, împreună cu elemente psiho-sociologice precum lipsa unui scop şi a unei perspective, nevoia de apartenenţă sau de regăsire identitară. Iar de aici se crează o plajă largă de recruţi pentru potenţiale atacuri teroriste. Unele dintre ele pe cont propriu, greu sau imposibil de contracarat.

Franţa laică. Separarea religiei de stat.

Unul dintre punctele de mândrie ale Franţei, în care am trait şi eu, era laicitatea. Separarea strictă a religiei de stat. Cu precădere în şcoală şi în educaţie. Am fost în şcoală franceză şi la un liceu francez în care orice simbol ce marca apartenenţa la o religie era exclus, nici burka, nici o cruciuliţă la gât, indiferent de religie. Apoi Revoluţia franceză de la 1789 a mai adus ceva Franţei moderne, mândria laicităţii care dublează respectul faţă de toate religiile, dar respinge afirmarea lor publică pentru a nu jigni pe alţii, dar şi susţinerea pentru zona profund atee a societăţii franceze, care respinge orice formă de religie de pe poziţiile progresismului de stânga. Franţa a interzis vălul islamic în şcoli dar, de Ramadan, străzile sunt pline de afişe enorme care anunţă marea sărbătoare musulmană, în timp ce Crăciunul a devenit mai degrabă o sărbătoare secularizată şi a consumerismului modern decât Naşterea lui Isus Hristos.

În Franţa, laicitatea este cult mai profund decât orice religie. Adică vânătoarea însemnelor sau expresiilor verbale ale copiilor în şcoală, de exemplu, cele care ar face referire la religie, vizează şi creştinismul, şi iudaismul, şi islamul, şi orice altă religie. Doamne ajută! e la fel de reprobabil în limbaj precum Inch’ Allah sau Allah Akbar. Iar la fotbal în curte, dacă un gol este întâmpinat cu asemenea strigăte, cu cruci făcute sau întoarcerea spre cer a mulţumire faţă de divinitate, gestul e în egală măsură sancţionat de către autorităţile şcolare şi profesori. De aici la înclinaţia asumată a Franţei spre modernitate, progres, ştiinţă, dar şi laicism, progresism şi orice curente de idei ultra-moderne, de ultimă oră, nu e decât un pas.

Or societatea umană este alcătuită, deopotrivă, şi din partea de memorie, tradiţie, cultură, istorie, ca şi din partea mai activă, mai vivace, mai creatoară şi modernă ce reclamă schimbarea continuă, adaptare şi lucruri noi, viziuni noi. Conservatorii şi creştin-democraţii sunt şi ei parte din societăţile contemporane, o parte la fel de legitimă ca şi progresiştii şi liberalii sau exponenţii stângii socialiste. Iar forţa democraţiilor este tocmai aceea de a realiza toleranţa şi echilibrele între cele două componente, exact aşa cum generaţiile succesive, copiii şi părinţii, cu valori şi moduri de viaţă distincte, trebuie să poată convieţui pentru că este nevoie de ambele componente pentru o societate echilibrată, în general pentru o comunitate umană democratică, tolerantă şi capabilă să integreze libertăţile tuturor.

Libera exprimare şi dreptul de a-ţi jigni aproapele

Dominique Moisi a realizat o variantă mult mai contemporană a modelului lui Samuel Hungtington al Ciocnirii civilizaţiilor. Huntington a produs o variantă naivă, simplificată, de best seller, a Studiului asupra Istoriei, opera magna a lui Arnold Toynbee. Dar nici atunci, după căderea Zidului Berlinului, nici în exemplul pe care s-a făcut construcţia lui Hungtington, conflictul din Nagorno Karabakh, nu existau linii şi graniţe clare şi intangibile ale religiilor, ci ele erau deja întrepătrunse, aşa cum nu există caracteristici stricte ale oamenilor care trăiesc viaţa într-o religie – chiar şi pentru simplu fapt că fiecare se raportează în mai mare sau mai mică măsură la perceptele credinţei şi practică mai habotnic sau mai secular religia de care aparţin formal.

Dominique Moisi a introdus Geopolitica emoţiilor pentru a explica mai corect şi exact situaţia concretă de astăzi, în care nu mai poţi trasa graniţe între credincioşii unei religii în Europa şi marile capitale ale lumii, unde sunt vecini de palier - dacă nu chiar soţi – cei cu religii diferite. Aici domină emoţiile ca perspectivă, şi caracterul oamenilor, trăsăturile individuale, între care toleranţa sau respingerea vecinului, acceptarea diferenţelor faţă de celălalt sau, din contra, înfierarea acestor diferenţe şi dorinţa de uniformitate.

Peste aceste realităţi şi stil de gândire profund franceză – Moisi era director adjunct la Institutul de Relaţii Internaţionale când a făcut remarcile din cartea sa – a venit fenomenul Emmanuel Macron. Preşedintele actual a devenit expresia pro-europenismului într-o Franţă dominată de euroscepticism sau chiar anti-europenism, în care Frontul Naţional al lui Le Pen e a doua forţă politică, iar atât stânga socialistă cât şi dreapta populară s-au topit. Au lăsat locul extremelor agresive şi radicale. Iar Macron, după atacul de la sediul Charlie Hebdo de acum o lună, a asumat în numele Franţei dreptul de a publica caricaturile Profetului ca expresie a modului de a fi francez şi a laicităţii Franţei, moderne şi progresiste.

Putem discuta – o fac toate mediile franceze şi internaţionale - unde se termină dreptul la libera exprimare şi de unde încolo se transformă în dreptul de a ofensa pe cineva, o persoana, sau o întreaga categorie de cetăţeni. E o dovadă de raţionalitate şi corectitudine asumarea la nivel de stat a acestei abordări a temei caricaturilor lui Mahomed? Sau e un gest de frondă, în mai mare măsură, pe care un lider politic echilibrat şi cumpătat ar trebui să-l evite, pentru că înseamnă a face politică cu grad mare de risc?

Când ai un stat în care o mare parte a populaţiei este de religie musulmană, iar moscheile sunt pline – cele care există – avem nenumărate madrasas-uri improvizate prin mai toate marile oraşe, cu imami locali sau de aiurea care propovăduiesc toate formele de Islam, când ai trecut deja prin episoade de natură teroristă violentă şi când propriile servicii spun că lucrurile nu pot fi pe deplin sub control, sfidarea realităţii poate să coste. E o abordare nepotrivită să mergi pe un asemenea drum, când reprezinţi o ţară. Nu numai pentru că-ţi alterezi relaţiile cu lumea islamică. Nu numai că strici relaţiile cu Turcia lui Erdogan, cu care tocmai avuseseşi o deschidere şi o perspectivă serioasă de reconciliere. Ci chiar şi pentru simplul fapt că-ţi expui proprii cetăţeni care călătoresc peste hotare unor situaţii nepotrivite, periculoase, chiar unor răpiri sau atacuri teroriste cu titlu de revanşă. Iar exaltaţi, demenţi, radicalizaţi se află în comunităţile umane peste tot, pe toate meridianele lumii.