Omerta sexuală: hărţuirea sexuală (nu) e în altă parte

Un grup de femei protestează în Paris faţă de hărţuirea sexuală din politică FOTO AFP / GETTY IMAGES

De mai bine de o săptămână, Franţa asistă la o un soi de Panama Papers al hărţuirii sexuale. Ediţia trecută a ziarului „Liberation“ e deschisă de o petiţie semnată public de 500 de politiciene şi activiste care solicită ieşirea din practica tăcerii auto(impuse) de tip Omerta în ceea ce priveşte hărţuirea sexuală.

Campania s-a ramificat consistent pe reţelele sociale, iar femei-persoane publice sau mai puţin cunoscute – asumat ori sub protecţia anonimatului – au început să vorbească despre propriile experienţe. Spirala tăcerii devine din ce în ce mai fragilă, iar hărţuirea sexuală nu mai e percepută  ca un subiect minor, trivial, plasat la periferia agendei politice.

Generată de câteva declaraţii publice ale unor politiciene din Partidul Verzilor, campania s-a rostogolit într-un ritm galopant şi a căpătat o forţă uluitoare: nu doar femeile victime din zona politicului s-au solidarizat şi au preferat asumarea clară tăcerii frustrante, cât femei din medii profesionale diverse au ieşit pentru prima dată din muţenie. Eleve, studente, politiciene, inginere, jurnaliste, profesoare, asistente medicale, muncitoare, corporatiste, modiste, carieriste, feministe sau femei care se delimitează de orice feminism(e), activiste, femei de toate vârstele, cu educaţii diferite, formate în medii familiale distincte, mame, cu familli sau singure, au admis că au fost victime ale hărţuirii sexuale. Sunt, din nefericire, multe. Din fericire, dacă există vreo formă de bine, e că fiind multe şi solidare, devin puternice. Demne de luat în seamă. Auzite, în definitv.

În 2015, Michel Sapin (foto), Ministru de Finanţe şi un apropiat confident al lui Francois Hollande, era surprins făcând un gest care a rămas memorabil prin grotesc şi inadecvare: o jurnalistă se apleacă să ridice un pix, iar Sapin pocneşte elasticul lenjeriei intime uşor vizibile pe talia femeii şi susură grobian: „Mais qu'est-ce que vous me montrez-là?” („Ce îmi arătaţi aici?“). Scena se petrecea în cadrul Summitului Economic European ce avea loc la Davos, iar ce a urmat e uşor de intuit: gestul, calificat cu blândeţe drept inacceptabil, a fost tratat cu umor  de cabinetul lui Sapin, iar declaraţiile ulterioare au demonstrat că ministrul nu a înţeles mare lucru. Decât, poate, că nu va mai trage vreodată de lenjeria intimă a unei femei într-un spaţiu cu multe camere de filmat. #Cullotegate, cum a fost botezată campania anti-Sapin, a fost alimentată şi de evenimentele recente. Cu doar câteva luni înainte, Dominique Strauss-Kahn, pe atunci favoritul Partidului Socialist la alegerile prezidenţiale, era acuzat de proxenetism în formă agravată. E drept, a fost achitat între timp, dar la acea dată, Franţa era sub asediul hărţuirii sexuale.

La începutul săptâmânii, deputatul Denis Baupin (foto) devenea subiectul unui scandal major, după ce opt colege  de partid îl acuzau de hărţuire sexuală. Purtătoarea de cuvânt a Verzilor a declarat că Baupin a încercat să o sărute, iar deputata Isabelle Attard a mărturisit că Baupin i-a trimis zilnic, timp de 18 luni, mesaje care depăşeau limitele relaţiei profesionale sau ale afinităţilor ecologiste împărtăşite. Baupin neagă acuzaţiile, iar soţia îi apără cu zel moralitatea.

Baupin nu este, evident, un caz izolat. Baupinii – voi împrumuta acest nume şi-l voi transforma în substantiv comun pentru a desemna şi esenţializa agresorii din politică şi nu numai – sunt peste tot. Biografia profesională a unei femei conţine, din păcate, baupini latenţi sau manifeşti, subtili şi rafinaţi în hărţuire sau de-a dreptul limpezi, evidenţi, deşi gravitatea nu suportă griuri, relativizări. În organizaţiile de partid, în filialele locale, la şcolile de vară ale tinerilor cu aspiraţii şi ambiţii politice, în Parlament, în Ministere, în instituţii ale statului în care, paradoxal, se semnează coduri etice şi se ţin discursuri despre ethosul muncii, deontologie şi alte cuvinte atât de grele încât sparg pereţii, există femei hărţuite de şefi, anagajatori, colegi.

Politica nu e singurul spaţiu care aclimatizează comod agresori şi victime, însă e, poate, cel mai evident dintre toate.

Universităţile, corporaţiile, spitalele, redacţiile de ziare sunt şi ele spaţii pe harta cinică a hărţuirii sexuale. Ce e limpede e că tăcerea victimelor proliferează agresorii şi aduce deservicii altor femei, generează precedente periculoase şi asumpţia că aşa arată firescul, că e perfect acceptabil să fii hărţuită, să fii condiţionată în vreun fel, persecutată dacă nu accepţi avansurile şi propunerile de tot soiul.

Închei cu una dintre cele mai triste şi paradoxale poveşti tocmai pentru că mi-a fost încredinţată de o tânără juristă. La un interviu de angajare pentru un post de jurist în cadrul unei universităţi publice din Bucureşti, şeful biroului, deci jurist cu CV riguros, i-a povestit nostalgic că lui îi place să fie mângâiat în palmă şi că doar aşa poate face faţă stresului zilnic pe care îl presupune profesia. I-a întins palma de câteva ori întrebând-o dacă e dispusă să îi mângăie palma, aşa cum făceau părinţii lui când era mic şi trist. Tânăra a refuzat în repetate rânduri. Mai mult, credea în tot timpul asta că domnul viitor angajator e un personaj integru care îi testează moralitatea şi adecvarea pentru post. Ei bine, nu, juristul şef era un agresor. Potenţial, sigur, însă un agresor. Ofensată şi năucită, tânăra absolventă de Drept a primit prima lecţie. De botez în „câmpul muncii”, dar şi de rezistenţă. Nu a primit jobul, pentru că nu şi-a mângaiat viitorul şef. Poate că au fost femei care au ales să mângâie podul palmei întins de juristul-agresor şi să-l psihanalizeze, dar gestul bărbatului rămâne incalificabil.

Câte femei din România aleg să tacă? Câte dintre ele renunţă la joburi pe care şi le-ar dori de teamă că ar putea fi agresate?

Câte dintre ele confundă hărţuirea sexuală cu loialitatea sau supravieţuirea doar pentru că au percepţii distorsionate sau cred că sunt prea fragile sau singure pentru luptă? Câte dintre femei sunt total nesolidare cu femeile-victime şi le sfătuiesc să tacă şi să suporte umilinţa? Câţi dintre bărbaţii aflaţi într-un raport de putere definit de o organigramă transferă asta în spaţiul relaţiilor trans-profesionale?

Finalmente, când o să punem capăt în România, Omertei sexuale şi o să alegem să vorbim? Pentru că altfel, mi-e teamă că vom ajungem precum celebrul Frank Gusenberg, găsit împuşcat pe o stradă din Chicago, în 1929, care, respectând Omerta, le-a spus poliţiştilor, înainte să moară „Cine m-a împuşcat? Nu m-a împuşcat nimeni, sergentule!”. Ei bine, o să zicem şi noi, faţă în faţă cu evidenţa: „Cine m-a hărţuit? Nu m-a hărţuit nimeni!”.