Partiturile puterii la Bruxelles

Treziţi în pumni după şocul produs de rezultatele europarlamentarelor, politicienii europeni trimit la Bruxelles mesajul că, măcar în ceasul al 12-lea, cineva ar trebui să reunească orchestra pentru a se putea cânta în comun o partitură minimală a puterii.

Foarte greu, foarte complicat, deoarece, acum mai mult ca oricând, se aud vocile contradictorii, cvasi-cacofonice, ale intereselor naţionale profund divergente, vectorii esenţiali ai bătăliei pentru ce va fi următoarea structură a puterii comunitare.

Bătălia se poartă, simultan, în conclavuri mai mult sau mai puţin închise, vizibile sau nu, 24 de ore din 24. Se poartă, simultan, pe paliere multiple, fiecare cu un obiectiv foarte precis, acela de a ocupa cât mai multe posturi în ierarhiile multiple ale stufărişului instituţional din Bruxelles.

Prima bătălie este cea privind desemnarea candidatului pentru Preşedinţia Comisia Europene. Un nume pe care trebuie să-l propună în mod oficial Consiliul European, urmând să fie supus votului Parlamentului European, unde este, pentru validarea personajului, este necesară obţinerea unei majorităţi simple. Pentru a simplifica oarecum lucrurile, liderii grupurilor politice din PE au decis deja să transmită mesajul că Jean-Claude Juncker, candidatul propus de PPE,, este numele agreat şi transmis ca atare, spre ştiinţă, şefilor de state şi guverne. Asta înseamnă, în traducere, că se estimează că, pe baza unui acord între grupurile PPE şi cel al socialiştilor, ar fi întrunită majoritatea necesară de voturi. Foarte probabil că aşa şi este, dar nimic nu este încă jucat deoarece, la nivelul Consiliului, se mai pot produce surprize. Cele de care se tem foarte mulţi lideri politici care au spus deja că ar fi bine să nu se iasă în final cu o altă propunere-surpriză pentru că asta ar fi dovada nesocotirii votului electoratului european, cel care a consfinţit victoria (chiar dacă fragilă) a PPE.

Drept care, logic, se negociză pe nivelul următor: cine vor fi cei desemnaţi pentru posturile de Preşedinte al Consiliului European, cel de  Preşedinte al Parlamentului European şi, extrem de important, cel de Înalt Reprezentant al UE pe probleme de Politică Externă şi Securitate, coordonator al Serviciului de Acţiune Externă (numire care asigură automat şi un post de vice-preşedinte al Comisiei Europene)...se va decide doar pe criterii de merit sau, din nou, după cum ne-am obişnuit, decizia va fi doar rezultatul unui compromis care să împace vanităţi naţionale şi să graranteze numirile ulterioare în ierarhiile subsecvente (cum se pare că este cazul pentru dl. Schulz căruia i s-ar fi oferit postul de comisar care revine Germaniei)?

Foarte probabil că aşa se va întâmpla deoarece posturile interesante, în această ultimă categorie, intră structuri care presupun posturi de vice-preşedinţi şi sefi de Comisii (în Parlamentul European), directori generali şi directori generali-adjuncţi în Consiliu şi în Serviciul de Acţiune Externă, posturi de comisari şi directori generali în Comisia Europeană.

Acordul din Parlamentul European privind susţinerea candidaturii lui Jean-Claude Juncker înseamnă, teoretic cel puţin, şi un acord virtual pentru echipa pe care acesta o va propune, cu 28 de comisari, cei care trebuie să treacă de audieri. Proces care, în trecut, s-a dovedit deloc simplu pentru unii candidaţi, respinşi cu brio chiar dacă, anterior, existase un vot pozitiv pentru persoana care urma să ocupa postul de Preşedinte al Comsiei Europene.

Sunt de aşteptat dezbateri deosebit de dificile şi audieri incendiare tocmai pentru că, de data asta, în plen se va afla pentru prima oară, încă de la început, grupul masiv al euroscepticilor, al naţionaliştilor radicali de extremă dreapta combinaţi cu cei ai grupului întărit al extremei-stângi. Cei care, urmându-şi programul politic, vor face tot ce le stă în putere pentru a-şi pune în aplicare planul de bază, cel de a slăbi construcţia europeană sau chiar de a o dizolva în favoarea unei reîntoarceri la spaţiile naţionale şi la o politică de protecţionism accentuat. Sigur că vor crea mult zgomot, vor beneficia de o atenţia mediatică enormă, dar, tehnic vorbind, nu vor putea influenţa foarte tare jocurile în prezenţa unei alianţe reale între grupurile pro-europene tradiţionale.

Dar asta nu înseamnă deloc că nu pot exista probleme. De aici negocierile din acest moment pentru „echipa Juncker” şi presiunea bruscă către fiecare stat membru de a-şi desemna candidatul final de pe lista scurtă care circula deja de câtva timp pe culoarele de la Bruxelles şi pe care v-am şi prezentat-o pe lag în urmă cu câteva săptâmâni. Pe lista respectivă, la categoria comisari europeni, pentru România figurau trei nume, primul fiind cel al lui Dacian Cioloş, anunţat acum ca propunerea oficial susţinută de România şi pe care preşedintele Traian Băsescu a prezentat-o în cadrul reuniunii informale a Consiliului European de ieri de la Bruxelles, evident odată cu susţinerea pentru candidatura lui Juncker.

Alegere logică pentru România deoarece, în mod evident, Dacian Cioloş grupează o serie de atuuri incontestabile de prestigiu şi performanţă care ar putea cântări foarte greu în estimarea credibilităţii generale a echipei Juncker: a avut un parcurs ireproşabil şi incontestabil în gestionarea politică a reformei sectorului atât de dificil al Politicii Agricole Comune, a reuşit un succes diplomatic de care foarte mulţi se îndoiau, cel de a armoniza interesele enorme şi câteodată absolut divergente ale ţărilor mari producătoare agricole dar şi, fapt la fel de remarcabil, a putut să gestioneze cel mai mare buget sectorial din UE fără nici cel mai mic scandal financiar sau vreo acuzaţie directă sau indirectă de corupţie la adresa sa sau a unui membru al echipei sale...plus o la fel de neaşteptat de bună relaţie cu comisia de specialitate din Parlamentul European, tradiţional vorbind, una dintre cel mai dificile şi grupând interese politice deloc convergente, fireşte, pe măsura mizei enorme aflate în joc. Greu de imaginat că va avea probleme la audieri, reamintind în acest sens episodul anterior de acum cinci ani, realmente un parcurs triumfal, destul de puţin obişnuit în istoria audierilor din PE unde mi s-a întâmplat rar să văd ca, la sfârşitul discursului condidatului, parlamentarii să-l aplaude în picioare, votând în favoarea sa cu o majoritate mai mult decât confortabilă.

În paralel, în acest moment, se desfăşoară negocierile în Parlamentul European pentru posturile de vice-preşedinţi şi de şefi de comisii unde România are şanse reale prin câţiva dintre parlamentarii cu state vechi, Marian-Jean Marinescu, Norica Nicolai – compensaţie oferită pentru mişcarea liberalilor de a dezerta din familia lor politică şi schimbare peste noapte a macazului sau Theodor Stolojan (posibil chiar şi Monica Macovei) pentru PPE sau, în zona socialiştilor, Ioan Mircea Paşcu şi proaspătul intrat Sorin Moisa, calificat prin experienţa sa de înalt nivel de la Comisia Europeană. Nimic în zona locurilor ce vor fi negociate de liberali deoarece, în acest moment, nu mai avem reprezentare în grupul ALDE.

Acestea sunt calcule tehnice dar în final, aş dori să fac o remarcă tristă: în toată dezbaterea politică dură care domină acum Europa înspăimântată de ridicarea extremiştilor şi îngrijorată de consecinţele viitoare ale acestui fenomen, cei 32 de europarlamentari români au ales să tacă, discreţi, invizibili şi fericiţi pentru cei cinci ani de salarii şi privilegii pe care le-au (re)dobândit.

Nu au scos o vorbă, s-au retras în cochiliile lor, indiferenţi la orice care nu este bătălie politică internă, adică mocirla cu care ne-am obişnuit şi din care nu pot să uite că provin. Mi se pare dezonorant şi grav, mi se pare că este primul semnal nefericit asupra viitoarei lor prestaţii politice, a ştiinţei lor de a se impune şi coloanei lor vertebrale ca animale politice şi nu orătănii în curtea partidelor care i-au trimis pentru că aşa trebuia...Gândiţi-vă o clipă la cât de cumplit este că, până în acest moment, niciunul dintre aşa-numiţii noştri tenori politici nu a vorbit despre acest subiect care, pentru toţi ceilalţi actori europeni, este reprezintă tema prioritară a acestor zile.

Dar, în definitiv, ei cu Europa lor, noi cu România noastră...nu-i aşa?