Peste 100 de morţi în confruntările armate dintre armeni şi azeri. Ce se ascunde în spatele conflictului din Nagorno-Karabah INFOGRAFIE VIDEO

Confruntări armate feroce între Azerbaidjan şi separatişti armeni continuau marţi în Nagorno Karabah, după ce Baku a trecut la o nouă ofensivă, cu câteva ore înaintea unei reuniuni de urgenţă a Consiliului de Securitate al ONU, relatează AFP.

Conflictul a continuat, noaptea trecută, între Azerbaidjan şi etnicii armeni din enclava montană a regiunii Nagorno-Karabakh, a declarat Ministerul azer al Apărării, marţi, relatează Reuters.

Ministerul a precizat, într-o declaraţie de presă, că forţele oponente au încercat să recupereze terenul pierdut lansând atacuri asupra Fuzuli, Cebrayil, Agdere şi Terter.

”Forţele armene au ripostat unei ofensive azere în mai multe sectoare ale liniei frontului, iar inamicul a suferit importante pierderi” umane, a anunţat marţi Ministerul armean al Apărării.

Azerbaidjanul ”a procedat la tiruri de artilerie masive vizând poziţii armene şi se pregăteşte de un nou atac”, scrie pe Facebook un purtător de cuvânt al ministerului, Arţtrun Hovhanisian.

Ministerul azer al Apărării a anunţat că a ripostat unei ”tentative armene de contraatac în vederea recuceririi poziţilor pierdute” în Nagorno Karabah şi ”lupte feroce” în cursul nopţii de luni spre marţi.

”Forţele azere au continuat o ofensivă împotriva oraşului Fizuli, distrugând patru tancuri inamice, un vehicul blindat şi omorând zece militari marţi diminaţa, dă asigurări ministerul într-un comunicat.

Bilanţul oficial al acestor confruntări sângeroase a crescut marţi la cel puţin 100 de morţi - inclusiv 11 civili, nouă azeri şi doi armeni. Bilanţul real ar putea însă să fie mai mare, în contextul în care ambele tabere susţin că au ucis sute de militari inamici.

Caucazul de Sud este iarăşi în prag de război. Conflictul din Nagorno Karabah, ce durează de peste 30 de ani a reizbucnit zilele acestea. Există zeci de morţi de ambele părţi, inclusiv civili, deoarece ambele părţi supun bombardamentelor localităţi civile, inclusiv partea azeră a bombardat capitala entităţii nerecunoscute a Karabahului, Stepanakert. Conflictul din Nagorno-Karabah a fost de la bun început cel mai sângeros în comparaţie cu alte conflicte similare din spaţiul post-sovietic. În perioada aşa-numită fierbinte a acestui conflict, adică 1989-1994, au murit în total în jur de 30.000 de oameni.

 Dar, şi după armistiţiul din 1994, şi până în prezent, au murit de ambele părţi alţi 4000 de oameni, în principal militari. 2016 este anul în care s-a schimbat ceva în dinamica conflictului relativ îngheţat. În aprilie 2016, Azerbaidjanul a încercat o ofensivă generalizată, iar atunci pe lângă 200 de morţi de ambele părţi, Azerbaidjanul a recuperat câteva porţiuni minore de teritoriu ce îi aparţin de jure. Mulţi specialişti în conflictul din Karabah vorbesc despre o crescută dorinţă din partea Azerbaidjanului de a dezgheţa acest conflict, fiindcă este partea perdantă faţă de realităţile de la începutul anilor 90 atunci când armenii din autonomia Karabahului de Munte, susţinuţi de Armenia, ocupau 20% din teritoriul recunoscut internaţional al Azerbaidjanului. 

Peste două decenii mai târziu, Azerbaidjanul este mult mai prosper, cu o armată mult mai bine dotată şi tehnologii militare noi, superioară numeric de două  sau de trei ori faţă de Armenia. În plus, scrie analistul Octavian Milewski pentru RFI, efectul pandemiei de coronavirus care a distras atenţia actorilor cheie, este vorba în special de SUA şi Franţa, ambele fiind parte a Grupului de la Minsk sub egida OSCE pentru negocierea soluţionării conflictului din Karabah.

De altfel, în luna iulie anul curent, timp de 4 zile au existat deja ciocniri armate intense, însă în mod neelucidat nu pe linia de contact între Karabah şi Azerbaidjan, ci la nord de regiunea separatistă, la graniţa directă între Azerbaidjan şi Armenia. Atunci s-a putut observa că Azerbaidjanul cel mai probabil a testat capacitatea de răspuns a Erevanului, dar şi puterea de reacţie a comunităţii internaţionale.

Concurenţă între Rusia şi Turcia

Nagorno-Karabah este o regiune ataşată în 1923 la Azerbaidjan, într-o strategie gândită de Stalin pentru a ţine captive micile naţiuni incluse în Uniunea Sovietică pe termen lung. Pe teritoriul enclavelor gândite de Stalin, de tipul Transnistriei, Ostetiei de Sud, Abhaziei sau Nagorno-Karabach, au avut loc conflicte sângeroase la începutul anilor 90, când s-a destrămat URSS. Apoi, au fost îngheţate, în urma unor acorduri fragile ghidate de Rusia, care la rândul ei are interesul să perpetueze astfel de conflicte, pentru a controla regiuni întregi pe care le consideră strategice.

Este cazul Caucazului de Sud, unde se află Azerbaidjan, Georgia şi Armenia, o regiune aflată la intersecţia faliilor geopolitice, a reţelelor energetice şi a drumurilor comerciale. Aceleaşi interese determină Rusia să ţină sub supraveghere zona, mai ales că Azerbaidjanul începe să devină furnizor de energie pentru Europa şi Turcia, iar Armenia este lăsată în afara reţelelor de infrastructură la care lucrează de mai multă vreme Baku, Tbilisi şi Ankara.

Aliată tradiţională a Armeniei, unde are militari şi armament sofisticat, Rusia insistă să păstreze neatins acest conflict îngheţat, pe care îl poate dezgheţa de câte ori are un anumit interes. Moscova are pe de altă parte relaţii solide şi cu Azerbaidjanul şi se bucură de preţuri preferenţiale pentru hidrocarburile pe care le cumpără de la azeri şi le revinde în Europa.  Potrivit informaţiilor strânse de Stockholm International Peace Research Institute (SIPRI) şi publicate în 2020, Rusia asigură toate importurile de arme ale Armeniei din ultimii cinci ani. În aceeaşi perioadă, ruşii sunt, însă, al doilea furnizor de arme pentru Azerbaidjan, cu 31% din importuri, după Israel (60%). 

Această strategie permite Moscovei să se facă indispensabilă şi să-şi păstreze rolul de arbitru în Caucazul de Sud, rol pe care Turcia, cealaltă putere regional ar vrea la rândul ei să-l poată juca. Turcia este, pe de altă parte susţinătoarea Azerbaidjanului după formula „două state, o singură naţiune”. Turcia consideră că cetăţenii din Azerbaidjan ar trebui numiti turci azeri, iar limba lor, care este foarte asemănătoare cu turca, să fie considerată la fel, turcă azeră. Activarea tensiunilor dintre cei doi vecini din Caucaz vine în contextul concurenţei exacerbate dintre turci şi ruşi în Orientul Mijlociu şi în Mediterana, în Libia şi în Siria, unde interesele lor geostrategice sunt divergente.

Implicaţii regionale

Conflictul din Nagorno Karabah poate avea implicaţii cu adevărat la scală continentală, mai ales dacă vor fi atraşi în conflict actori-cheie ce susţin una sau alta dintre părţi. Rusia este în relaţie de alianţă militară cu Armenia, prin care ar trebui să o apere în cazul în care aceasta ar fi atacată. Rusia are de asemenea o importantă bază militară în Armenia şi a dotat armata armeană cu sisteme Iskander, capabile să atingă orice punct geografic din Azerbaidjan, în special capitala Baku. Acelaşi lucru se poate spune despre Turcia şi Azerbaidjan, care nu numai că îşi spun ”state frăţeşti” dar au şi o cooperare militară foarte strânsă. Mai mult, nici Iranul nu este străin de relaţia de conflict armat dintre Armenia şi Azerbaidjan, pe de o parte Teheranul susţine Erevanul din punct de vedere politic, geografic-economic şi al comunicaţiilor, pe de altă parte minoritatea azeră din Iran numără nu mai puţin de 25 de milioane de oameni.