Pleacă sau nu pleacă dictatorul? Şi dacă da, unde?

Foto: Britannica.com

Acum vreo treisprezece ani, într-o perioadă când lucram la Moscova şi, printre lucrurile de interes asupra cărora trebuia - adică ce trebuia, chiar primeam ordine în acest sens - să mă aplec, era şi situaţia din Belarus, acolo unde veşnicul preşedinte, cum era şi la acel moment, stârnea controverse şi năştea întrebări.

Chiar şi în mediul moscovit, unde, se spune, dictatorii ar trebui să se simtă ca la ei acasă.

Dar obişnuiţi deja să aibă unul considerat, nu numai de ruşi, „luminat” şi cu un IQ suficient pentru a-i face să nu se simtă trădaţi, localnicii priveau cu ironică detaşare, uneori şi cu umor, modul în care „tătucul Luka” îşi conducea ţara ca pe un colhoz mai mare.

Un prieten, analist şi jurnalist, din cei care stau pe lângă reprezentanţele diplomatice şi le „ajută” să înţeleagă mai bine realităţile locale, la întrebarea mea privind motivele pentru care Moscova îl sprijină pe Lukaşenko, în ciuda modului, să-i spunem rural, în care îşi conducea ţara, mi-a răspuns: „O fi considerat prost, dar e prostul nostru!”

A trecut timpul şi se pare că „ultimul dictator” ar trebui să-şi facă bagajele. Aşa zice lumea, am văzut şi la televizor.

Şi nici el nu ştie de ce. Pentru că totul, adică inclusiv alegerile pentru al ∞-lea mandat, s-a petrecut ca şi în alte dăţi:

• au fost eliminaţi candidaţii serioşi, fiind păstraţi doar cei care nu contează;
• numărătoarea voturilor a fost în mâini sigure;
• anunţarea rezultatelor a produs câteva proteste care să demonstreze că există o oarecare opoziţie;
• poliţia a ştiut ce are de făcut şi pe cine poate altoi;
• Lukaşenko a amintit în discursul post - electoral de interferenţa negativă a Vestului şi se pregăteşte pentru a-şi prelua mandatul.

Aşa cum a fost în 2010, aşa cum s-a repetat în 2015. Chiar şi rezultatele s-au repetat. „Luka” a apreciat că o cincime din voturi reprezintă dreptul opoziţiei, aşa că a câştigat conform tradiţiei, nu s-a lăcomit, tot cu 80%, ca prima dată, în 1994.

Dar nici în dictaturi lucrurile nu merg ca unse. Ca să arate că în bătătura sa cântă doar cocoşul belarus, Lukaşenko a ordonat, cu câteva săptămâni înainte de alegeri, arestarea a vreo 30 de mercenari ruşi de la Compania Wagner care nu erau acolo în permisie. Kremlinul nu a gustat gluma cu „hai să ne arătăm independenţi, poate îi mai păcălim o dată pe cei de la Bruxelles”. Se glumeşte cam mult în ultima perioadă pe seama sa. Mai ales în latineşte: Polonius, Noviciokus, din nou Polonius. S-a cam umplut paharul. Şi dacă a fost ceva încredere între cele două capitale, Moscova şi Minsk, aceasta s-a cam evaporat.

Şi s-a mai întâmplat ceva: protestele nu s-au oprit. Nici după intervenţia poliţiei. Chiar s-au extins în afara zonelor considerate, în general, mai cosmopolite, Minsk, marile oraşe. Par a participa la ele chiar şi votanţi ai preşedintelui. Altfel, e greu de explicat modul în care Lukaşenko a fost primit pe una din platformele industriale, presupus fief electoral.

„Uhadi!” / „Pleacă”, i-au strigat muncitorii. Iar Lukaşenko a plecat. Doar din incintă. Mai e mult până departe.

Dar lucrurile au evoluat mai mult ca de obicei. Şi se pot întâmpla şi surprize. În Est, ele sunt sarea şi piperul.

Se pare, însă, că s-a intrat pe tobogan.

Deocamdată, există încă o solidă şi solidară birocraţie politică şi militară. O schimbare ar pune-o în pericol, fiind atât de strâns legată de simbolul reprezentat de fostul preşedinte de colhoz (sau era sovhoz?). E greu de presupus că se va întâmpla o revoluţie alb – roşie la Minsk. Cel puţin, nu imediat. Aşa pare, nimeni nu e profet. Adică există profeţi, dar nu fac obiectul acestui articol.

Paradoxul este că, probabil, Lukaşenko a câştigat alegerile pe bune. Poate nu cu procentul simbolic pe care îl solicită la sfârşitul fiecărei numărători. Continuarea paradoxului este că e posibil să nu conteze.

Asta e. Ţara a început să fie pierdută nu pe timpul votului, cât în zilele care au urmat. La protestele infimei, deşi gălăgioasei şi hotărâtei opoziţii, cele 80 de procente presupuse de votanţi pro-preşedinte au tăcut mâlc. Legitimitatea fostul luptător anti corupţie din anii 90 s-a dus pe apa Nemanului.

Iar de aici încep calculele.

Belarus nu este o ţară vecină cu Watamutu, un arhipelag pe care tocmai l-am inventat şi care se află  unde a înţărcat mutu' iapa. E pe drumul cel mai scurt dintre Berlin şi Moscova. Uneori şi invers.

Douăzeci şi şase de ani, pentru Kremlin  nu au fost probleme cu ”omul nostru de la Minsk”. Un scenariu ca la Kiev nu e opţiune de luat în calcul. Spaţiul acela de protecţie cu care Rusia e obişnuită să se înconjure, s-ar îngusta periculos.

Dar ce se poate face?

Nici cu NATO la poartă nu e bine, nici o intervenţie în forţă nu se poate. Belarus nu e Crimeea, nici măcar scenariul din Donbas nu se aplică.

Evoluţia situaţiei va oferi şi soluţia, dar, la acest moment sunt vizibile patru opţiuni:

Prima: o intervenţie militară directă. Deja exerciţiile şi declaraţiile militare dau frisoane şi o fac plauzibilă. Nu prea e, însă, posibilă. Nu se ştie niciodată cum se termină o operaţie militară, iar o baie de sânge este ceva ce şi Moscova încearcă să evite

A doua: Kremlinul încrucişează braţele şi aşteaptă să cadă dictatorul, sau să repete scenariul Ianukovici. Poate cine va ajunge la putere nu va uita că Mama Rusia este maternă şi pentru Belarus. Dar dacă nu? Nu se poate miza pe exemplul Armeniei, la graniţa de vest a Belarus nu e Turcia, riscul e ca bezelele europene să fie mult prea dulci pentru belaruşi.

A treia: un sprijin puternic pentru Lukaşenko, deja fără opţiuni la vest şi rămas singur cu nomenklatura sa şi cu busola arătând doar estul. Dar Putin nu este un dictator, nu-i aşa? Deci nu sprijină dictatorii, nu dă bine la imagine. Deşi, pentru menţinerea NATO acolo unde a ajuns, oricum prea aproape, imaginea contează mai puţin.

A patra: asigurarea unei tranziţii controlate, cu câteva etape. Lukaşenko ar trebui convins că e cazul să..., un exil la Moscova nu e chiar cel mai rău lucru, oricum e un oraş mai mare decât Minskul, are şi o Piaţă Roşie şi alte atracţii. Mai trebuie convinse nişte personalităţi publice să se implice, ar urma alegeri libere şi democratice, o comisie de numărare a voturilor serioasă şi imparţială care să legitimeze noile autorităţi, acestea vor vocifera un pic împotriva Rusiei, vor obţine unele lucruri ca să inspire forţă şi respect. Şi gata.

Pe altarul tranziţiei, Uniunea Rusia – Belarus ar putea fi pionul sacrificat. Moscova s-ar putea mulţumi şi cu o bună vecinătate. Chiar dacă un nou lider la Minsk nu ar mai avea un trecut colhoznic. Politica, la fel ca şi agricultura, are nevoie de un suflu, de un om proaspăt.

De preferinţă, tot „de-al nostru”.