Poveste neverosimilă despre performanţă mondială şi caşcaval feliat

Ieri seară, în cursa TAROM cu destinaţia Bruxelles, am avut parte de un eveniment rar: am întâlnit o echipă de oameni care credeau în modul cel mai sincer în pasiunea lor şi se sacrificau pentru asta. Şi vorbeau cu patimă despre idealul naţional care, pentru ei, însemna un moment foarte concret, unic, acela în care vedeau ridicându-se tricolorul pe cel mai înalt catarg al festivităţilor de premiere într-o competiţie mondială.

A fost un privilegiu să-i văd şi să vorbesc cu componenţii lotului naţional de gimnastică aerobică al României, campionii mondiali de anul trecut. Le-am ascultat pe antrenoarea emerită Maria Fumea şi pe antrenoara federală Alina Drăgan. dar şi pe două dintre componentele lotului de juniori. Vreţi să ştiţi mai multe despre performanţele lor, puteţi accesa aici o suită impresionată de imagini şi date de palmares impresionante (7 medalii, 2 aur, 3 argint şi 3 de bronz la CM Sofia 2012).

Povestea neverosimilă, cu valoare de lecţie dramatică pentru a înţelege România în care trăim, vine de-abia acum. Ştiţi ce le durea cel mai tare pe cele două doamne? Că, întoarse cu titlul mondial în buzunar, cu medaliile de gât, la aeroport nu le-a întâmpinat nimeni, nici măcar cu un buchet de flori. Discuţia despre posibilele prime neîncasate niciodată au adăugat-o târziu, aproape jenate, apărând Federaţia şi Ministerul de resort pe care le înţeleg pe motiv de criză...

Reveneau însă imediat la nevoia lor de a primi o recompensă morală din partea unei societăţi din ce în ce mai indiferente. Repetau ca un fel de mică litanie povestea despre o viaţă de sacrificii niciodată plătite în banii pe care nici măcar nu ştiu să-i ceară, ci prin imaginea accea ce le arsese retina şi le transformase viaţa: tricolorul ridicat pe catarg şi medaliile de aur date României.

Foarte frumos. Numai că, aşa cum se întâmplă în toate poveştile noastre, mai vine şi partea a două, aceea neagră şi neverosimilă pentru că e nedreaptă şi cretină. Înainte de a începe conversaţia cu cele două antrenoare, stătusem de vorbă cu cele două fetiţe din lotul de juniori. Plecau la un concurs care presupunea o deplasare de şapte zile, cu două antrenamente pe zi, fiecare de trei ore, apoi concursul. Au asigurat hotel cu mic dejun şi primesc diurna standard pentru masă de 35 de Euro/zi. Asta pentru că au optat să primească banii şi să-şi ia conserve de acasă, plus caşcaval feliat, nişte salam mai rezistent, pâine, ceva dulciuri...

Şase ore de antrenament pe zi, campioni mondiali, şi după asta masă cu conserve la hotel? Ştiţi ce se poate mânca la un restaurant în Franţa cu 35 de euro? Cretină şi nedreaptă poveste. Completată prin altele asemenea, despre unul dintre băieţii campioni mondiali, în căutare de serviciu, obligat pesemne să renunţe curând la activitatea competiţională pentru salariul mic dar sigur de la o sală oarecare de fitness. Despre un altul, tot campion mondial, pasionat într-atât de România încât a lăsat oferta de la un centru de pregătire pentru marea performanţă din Marea Britanie pentru a reveni la echipa în care s-a format, gest romantic şi nebunesc recompensat prin salariul actual de 680 lei net...

Ştiţi ce zicea micuţa viitoare campionaă? „E greu, dar ştim că altfel nu se poate!“.

Ba se poate, tânără viitoare campioană. Se poate dacă această guvernare, sau cele care vor urma, vor vrea să înveţe odată lecţia cea mai importantă din pachetul de good governance: o ţară nu poate avansa dacă nu creează o zonă protejată pentru înalta performanţă, dacă nu cultivă şi răsplăteşte prin efort naţional zona ultra-selectivă a marilor valori. Este vorba despre una dintre viziunile fundamentale care compun orice proiect de ţară care au dus la afirmarea unor naţiuni sau, prin lipsa lor, la căderea în zona de mediocritate şi non-performanţă.

Evident, nu vorbesc aici doar despre copiii din acest lot sportiv, ci despre toţi excepţionalii noştri din toate domeniile, nu mai mult de câteva sute cu totul, aceia care au demonstrat că, fiecare într-un alt domeniu, au fost atinşi de aripa dumnezeiască a unui mare talent care-i scoate din contingent şi îi proiectează în absolutul gloriei. Numai că gloria aceea nu este importantă pentru o naţiune decât dacă este transformată într-o unealtă eficace de creştere naţională.

Ce facem pentru ei? Ce ne propunem să facem cu ei? Cum le imaginăm intrarea într-un sector specific astfel încât talentele şi capacităţile lor particulare să fie puse la lucru în beneficiul naţional?

Sunt pe lumea asta ţări care, pentru asemenea talente, chiar în perioade de restrişte, de greutăţi economice considerabile, au decis formarea unor zone de excelenţă unde excepţionalilor naţiei li se ofereau condiţii excepţionale. Mai nou, echipele de head hunters nu mai umblă peste tot în lume doar pentru racolarea de specialişti gata formaţi, ci atacă din ce în ce mai tare mina de aur pe care o reprezintă tinerele sau foarte tinerele talente, cei care, odată preluaţi şi instalaţi în alte ţări, vor fi cea mai concretă asigurare de viitor (economic şi social) pentru zonele respective.

N-am auzit de un program guvernamental care să pună în operă un asemenea proiect, singurele încercări performante în domeniu aparţinând unor fundaţii private. Foarte bine, numai că, dincolo de burse, unele chiar generoase, demersul privat nu poate da niciodată răspunsul pe termen lung, acela care înseamnă o ofertă clar definită de carieră. 

Un asemenea program ar trebui să consfinţească dreptul naţional de pre-empţiune asupra valorilor naţionale, nu un joc teoretic şi emoţional, ci un cadru juridic bine definit în care excepţiile să poată primi condiţii de excepţie. Pentru a putea produce în ţara lor rezultatele de excepţie pe care oricum le vor realiza, gata să plece deoarece de acasă de la ei îi goneşte spectrul dramatic al lipsei de perspectivă.

Doamnelor şi domnilor guvernanţi, găsiţi repede timp pentru excepţionalii naţiei! Altfel, procesul de acum de migraţie a talentelor se va transforma într-o hemoragie care reprezintă cel mai grav şi mai complex atentat contemporan la adresa siguranţei noastre naţionale. Dacă nu cumva deja hemoragia există şi, în continuare, staţi doar să vă certaţi pe putere fără să vreţi să şi faceţi cu ea şi ceva constructiv pe termen lung. Construcţia aceasta, oricare va fi semnul politic sub care se va desfăşura în succesiunea jocului democratic, nu poate să se lipsească de excepţionalii naţiei.

Nimic mai teribil decât imaginea unui viitor populat de mediocri, indiferenţi, scârbiţi, deziluzionaţi, oameni mici şi trişti angrenaţi doar în bătălia supravieţuirii. Îi mai vedeţi însă pe politicienii de acum ai României capabili să creeze un asemnea proiect? Sper totuşi că da, altfel suntem deja morţi şi nici măcar nu ne dăm seama de asta, abonaţi la conserve şi caşcaval feliat ca imagine simbolică pentru fatalitatea unui blestem naţional...