„Premieriada“ de la Kiev şi lecţiile de la Chişinău

Începutul anului 2016 aduce viaţa politică de la Kiev pe o linie dreaptă, la capătul căreia întreaga putere politică poate ajunge în mâinile preşedintelui Petro Poroşenko şi ale membrilor echipei sale din cadrul partidului prezidenţial „Blocul lui Petro Poroşenko – Solidaritatea“ (BPP).

În urmă cu doi ani, trei partide importante constituiau avangarda politică a mişcării de protest initiate pe 21 noiembrie 2013 împotriva puterii controlate de Viktor Ianukovici şi Partidul pro-rus al Regiunilor. Acestea au fost: Uniunea „Patria“, al cărei lider, Iulia Timoşenko, era în spatele gratiilor după un proces controversat, Alianţa Democratică Ucraineană pentru Reforme (UDAR), condus de fostul boxer de renume international Vitalii Kliciko, şi Uniunea „Libertatea”, un partid ultranaţionalist ucrainean condus de Oleg Tiagnibok.

Două din aceste partide, ”Patria” şi UDAR, au constituit nucleul puterii instaurate în Ucraina după finalizarea Euromaidanului, la sfârşitul lunii februarie 2014. După o lună, se înregistrează un nou partid numit ”Frontul Popular” şi condus de Arseni Iaţeniuk, liderul Euromaidanului din partea partidului ”Patria”, preşedinte al Radei Centrale şi guvernator al Băncii Naţionale în perioada mandatului prezidenţial al lui Viktor Iuşcenko, până în 2010. La acea oră, Iaţeniuk era deja prim-ministru iar Oleksandr Turcinov, un alt lider al Frontului Popular, era preşedinte interimar al Ucrainei. Acesta ajunge să exercite prerogativele şefului statului după ce la presiunea sângeroaselor lupte de stradă din centrul Kievului, în Rada Centrală se formează o majoritate ad-hoc care-l alege pe în funcţia de preşedinte al parlamentului ucrainean. Împreună, cei doi foşti aliaţi ai fostului prim-ministru Iulia Timoşenko constituie un partid care, deşi cotat cu 8-10% din intenţiile de vot pentru alegerile parlamentare din 26 octombrie 2014, reuşeşte să se plaseze pe primul loc în preferinţele alegătorilor, cu 22,14% din sufragii. Pe locul doi după Frontul Popular s-a plasat Blocul lui Petro Poroşenko, cu 21, 82%. Partidul prezidenţial avea avantajul aflării lui Poroşenko în funcţia de preşedinte doar de câteva luni, timp insuficient pentru a-i eroda popularitatea, mai ales după ce fusese ales din primul tur împotriva unor candidaţi puternici precum Iulia Timoşenko, Oleg Liaşko (Partidul Radical), Anatoli Griţenko sau Serghei Tighipko.

Practic, anul politic 2014 s-a încheiat în Ucraina cu stabilirea a două centre importante de putere la nivelul coaliţiei guvernamentale ”Ucraina Europeană”: Blocul lui Petro Poroşenko ”Solidaritatea” şi Frontul Popular. Primul susţinea agenda preşedintelui Ucrainei, iar cel de-al doilea, pe cea prim-ministrului. Pe parcursul anului 2015, disensiunile între cele două partide mari s-au accentuat, ajungându-se chiar până la a fi propuse două legi diferite ale bugetului pentru 2016, în septembrie 2015. Unul dintre aceste proiecte fusese înaintat de Blocul lui Poroşenko împotriva proiectului guvernului condus de preşedintele Frontului Popular, Arseni Iaţeniuk. Anterior, coaliţia de guvernare formată din cinci formaţiuni politice fusese părăsită de Partidul Radical al lui Oleg Liaşko, pe 1 septembrie 2015, după adoptarea în prima lectură a legii cu privire la descentralizare (considerate de radicali şi de partidul ”Autoapărarea”, membru al coaliţiei, drept un atentat la caracterul unitar al Ucrainei). Partidele ”Patria” şi ”Autoapărarea” au părăsit alianţa pro-europeană pe 18 şi 19 februarie 2016. Împreună, cele două partide mari, al preşedintelui şi al primului ministru, deţin acum 217 mandate din 226 necesare pentru majoritatea simplă.

Ineficienţa coaliţiei de guvernare este pusă de preşedintele Ucrainei pe seama comportamentului prim-ministrului în funcţie şi a partidului său, care au resimţit din plin eşecurile reformelor şi a luptei cu corupţia. În a doua jumătate a anului 2015, popularitatea Frontului Popular a început să scadă cu repeziciune, constituind acum ceva mai mult de 1%. În aceste condiţii, Petro Poroşenko şi oamenii lui din Parlament resimt necesitatea înlăturării lui Arseni Iaţeniuk din postul de prim-ministru şi a transformării lui într-un ţap ispăşitor în faţa alegătorilor, cu scopul de a minimiza efectele negative asupra imaginii lor a aflării în aceeaşi coaliţie cu Iaţeniuk şi Frontul Popular. Dar, în acelaşi timp, Poroşenko şi Cliciko, preşedintele partidului prezidenţial nu vor putea instaura un nou govern fără voturile oferite de fracţiunea Frontului Popular. Atât Iaţeniuk, cât şi Poroşenko încearcă să evite alegerile parlamentare anticipate, o posibilă ieşire din criza politică actuală. Iaţeniuk, deoarece şi-ar pierde reprezentarea în parlament şi ar fi în pericol să iasă pentru mulţi ani de pe arena politică. Poroşenko, deoarece este în pericol să piardă poziţia dominantă în parlament în favoarea Partidului ”Patria” al Iuliei Timoşenko, care traversează un nou reviriment fiind cotat în sondaje cu peste 22% din intenţiile de vot.

Pe 25 martie, la congresul Blocului ”Petro Poroşenko”, s-a cerut oficial demisia lui Iaţeniuk din funcţia de prim-ministru şi a fost înaintată candidatura lui Vladimir Groisman, actualul preşedinte al parlamentului, membru al BPP, pentru şefia guvernului. Marea dilemă cu care se confruntă acum preşedintele Ucrainei şi conducătorii partidului fondat de el este identificarea a peste 100 de parlamentari care să susţină fracţiunea BPP pentru desemnarea unui nou prim-ministru şi formarea unui nou cabinet de miniştri. O parte din aceştia ar putea proveni din rândurile fracţiunilor centriste ”Voinţa Populară” şi ”Renaşterea”, însă ceilalţi trebuie atraşi de partea unei noi coaliţii de la celelalte partide, uneie dintre care îşi doresc alegeri anticipate şi nu vor gira proiectele lui Poroşenko.

Încă nu se poate afirma cu certitudine cum se va tranşa actuala criză politică de la Kiev numită deja ”premieriadă” (căutarea obsesivă a unui premier acceptat de majoritate), cea mai profundă de după Euromaidan, însă se pot face paralele interesante cu situaţia de la Chişinău. Şi în Republica Moldova Partidul Liberal Democrat al primului prim-ministru al guvernării alianţelor politice declarate pro-europene, Vladimir Filat, a fost multă vreme prima vioară a coaliţiei de guvernare, însă din 2013 a intrat într-o competiţie deschisă cu Partidul Democrat din Moldova care controla conducerea de vârf a Parlamentului. Acest război politic a lăsat Partidul Liberal Democrat cu o popularitate măsurată procentual în degetele de la o singură mână, într-o manieră oarecum similară cu evoluţia Frontului Popular al lui Iaţeniuk. Diferenţa faţă de ceea ce are loc la Kiev este că şi Partidul Democrat, victimă a unei puternice campanii mediatice de denigrare a liderului informal şi finanţatorului acestuia, Vladimir Plahotniuc, se află cam în aceeaşi zonă de popularitate ca PLDM. Spre deosebire de Blocul lui Petro Poroşenko ce rămâne un partid destul de popular, care în eventualitatea alegerilor parlamentare anticipate în Ucraina, va lupta pentru prima poziţie cu partidul ”Patria” al Iuliei Timoşenko.

Cu toate acestea, marea problemă a establismentului politic de la Kiev, ca şi a celui de la Chişinău, este devierea de la agendele oficiale promise alegătorilor, care presupuneau reforme şi lupta cu corupţia, într-o zonă a războaielor politice generate de conflicte de interese de afaceri aflate adesea la hotar cu lumea interlopă sau chiar banditeşti de-a binelea.

Ce a provocat acest război politic la Chişinău se vede cu ochiul liber – transformarea unei ”poveşti de succes” a Parteneriatului Estic într-o poveste de coşmar a întregii Europe de Est.

Ucraina pare să se fi înscris pe acelaşi drum. Însă, acolo va mai dura. Din păcate, politicienii de la Kiev nu iau lecţii din situaţia în care se află astăzi Republica Moldova.