Pristanda de limbă franceză, comisar european la Bruxelles, proaspăt eurosceptic

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
brexit

Rarissim eveniment! Greu de imaginat o palmă mai grea pe obrazul fin al Comisiei Europene şi, în general, o umilinţă profundă pentru toate instituţiile europene al căror trimis, simbol şi garant a fost, ani şi ani de zile, onorabilul nostru personaj.

Mai convins europenist nu se găsea, pledând înfocat pentru valorile şi sustenabilitatea construcţiei europene, pentru nevoia de respectare a Tratatelor, mai ales că a negociat în numele ţării sale şi realizarea unuia dintre ele. 

Dar, evident, peste tot politicienii sunt parcă născuţi din aceeaşi mamă şi au fi urmat, cu toţii, cursurile unei şcoli speciale în care obiectul principal de studii a fost, este şi va fi perfecţionarea până la nivel de artă a metodelor de schimbare rapidă a principiilor.  

Nu există nici ridicol, nu există nici consecinţe pentru aceste vertigioase viraje ideologice, chiar cu 180 de grade, pe principiul binecunoscut că "una zicem, alta mâncăm". Caragiale a surprins esenţa acestui tip de personaj atunci când îl punea în gura obedientului Pristanda replica celebră: "...că să nu vă uitaţi la mine...adică pentru misie...altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, remuneraţie după buget mică...". 

Asta se întâmplă acum cu Michel Barnier, politician francez care îşi propune să intre în competiţia de anul viitor pentru Preşedinţia Republicii Franceze.  

A fost negociator al Uniunii Europene între 2016-noiembrie 2019 cu Marea Britanie pe subiectul BREXIT, apoi fiind şeful Task-force pentru relaţiile UE-UK. De multe ori ministru în diferite guverne franceze, a fost comisar european pentru politici regionale între 1999-2004, apoi a fost comisar european pentru piaţa internă între 2010-2014. În perioada 2010-2015 a fost şi vice-preşedinte al Partidului Popular European (PPE). Ce vreţi mai european de atât? 

Că vrea să devină Preşedinte, ăsta este dreptul său constituţional, aşa că unde ar începe problema? 

Dar nu este o simplă problemă, ci o mega-problemă de credibilitate personală şi instituţională. 

Propunerile sale au stârnit uluire profundă în echipa celor convinşi de virtuţile modelului european. Cea mai discutată este promisiunea formulată în cadrul unui discurs de campanie la Nimes: 

"În ce priveşte migraţia, trebuie să ne recâştigăm suveranitatea juridică şi să nu mai fim de acum înainte supuşi judecăţilor emise de Curtea Europeană de Justiţie sau de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Voi propune un referendum în septembrie (2022, n.n.) în problema imigrării". Mai mult, a pledat în favoare formării unui "scut constituţional" în scopul de a a apăra principiul că legislaţia naţională franceză este mai importantă decât cea europeană şi are prevalenţă legală asupra aesteia.. 

În principiu, din nou, omul are dreptul constituţional să-şi abandoneze principiile anterioare. Povestea neplăcută pentru instituţiile europene este că se dovedeşte că negociatorul lor dur şi inflexibil avea altceva în sufletul său.

Devenise celebru pentru că, în cadrul negocierilor cu UK, apoi în nenumărate interviuri a afirmat că un stat membru trebuie să respecte integrale obligaţiile care-i revin în termenii legislaţiilor comune, nefiindu-i permis "să aleagă numai cireaşa de pe tort".  

Dar acum exact asta pare să-şi dorească cel mai tare, adică să beneficieze în continuare de beneficiile UE dar renunţând la orice legătură cu instanţele legale ale UE care au menirea să judece modul în care o ţară îşi îndeplineşte obligaţiile, totul pentru "a ne mări libertatea de manevră şi de interpretare", cum spunea atât de frumos Barnier. Ideile exprimate acum seamănă cu cererile formulate de David Cameron şi pe care Uniunea Europeanâ le respinsese în 2016, ceea ce a deschis calea convocării faimosului referendum (iată-le, rezumate într-un articol BBC). Şi totuşi, să ne aducem aminte că acelaşi Michel Barnier încercase de multe ori să obţină ca, după Brexit, Marea Britanie să rămână cât mai mult timp sub jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie tocmai pentru a proteja interesele europene comune, cele apărate de lehoslaţia comunitară, lovindu-se de refuzul lui Boris Johnson şi al negociatorului-şef britanic, Lordul Frost. Dar Barnier a reuşit ca UK să continue recunoaşterea Curţii Europene a Drepturilor Omului ca partea a Acordului în problema Brexit. Şi acum îşi renegă principiile de negocieri cu un fost Stat Membru? Adică au avut dreptate britanicii? Anunţă cumva situaţia asta că ar putea urma FREXIT? Barnier nu vorbeşte despre asta, dar orice este posibil. Oricând, dacă el sau alţii vor simţi că se poate profita electoral de o situaţie viitoare de criză majoră. 

Povestea este cu atât mai serioasă cu cât se produce exact în momentul în care Comisia Europeană decide să sancţioneze sever politicile Poloniei şi Ungariei pe care le consideră ca încălcări ale legislaţiei europene, sesizând Curtea Europeană de Justiţie şi anunţând că a suspendat temporar zecile de miliarde de euro prevăzute pentru îndeplinirea planurilor lor naţionale de redresare şi rezilienţă. 

Dacă Michel Barnier vrea o independenţă a Franţei faţă de instituţii precum CEJ şi CEDO, vine în sensul principiilor susţinute ani de zile de extrema dreaptă, naţionalistă şi suveranistă franceză şi europeană, reluând argumentaţia deja celebră a domanei Marine le Pen, cea cu care va concura în viitoarea campanie prezidenţială, asta în cazul în care partidul Les Republicains îl va nominaliza drept candidat.  

Lista posibilelor întrebări este mult mai lungă. Dar, în principal, nu-l privesc pe politicianul Michel Barnier. Întrebarea reală este legată de credibilitatea personajelor care reprezintă de ani de zile, la un asemenea nivel, instituţiile europene şi politicile lor. Aici apare problema extrem de deranjantă introdusă în ecuaţie de Barnier : ne arată că discursul instituţional poate fi extrem de diferit de convingerile personale ale celui care-l susţine. Dar şi cu asta, la limită, suntem obişnuiţi. 

Fenomenul cel mai interesant de urmărit - poate nu numai pe scena politică franceză, este alunecarea progresivă, mai ales în perioada alegerilor, a unui segment destul de semnificativ al dreptei în direcţia valorilor promovate de extremele suveraniste, naţionaliste, cu toate intoleranţele lor atât de binecunoscute.  

Asta ar putea să fie problema căci, aşa cum am văzut de atâtea ori, alianţele toxice încep să nu mai fie o excepţie în condiţiile în care soluţiile reale nu există şi, în consecinţă, doar se învârtoşează discursul demagogic populist.  

Dacă vă sună ceva cunoscut, atunci să ştiţi că aveţi dreptate.   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite