Proiectul „încapsulării energetice“ a Europei de-a lungul frontierei strategice Marea Baltică - Marea Neagră - Mediterana de est

S-a reaprins problema reţelei de conducte Nord Stream. Mai corect spus, i se descoperă noile valenţe de securitate prin conexarea lor cu ceea ce este reţeaua Turk Stream din Marea Neagră, a reţelor multiple ruseşti care merg înspre Turcia şi de acolo fie înspre Italia, fie înspre Serbia şi apoi mai departe, prin ţări din Europa centrală, înspre destinaţia finală din vest, fie South Caucasus Pipeline.

Apoi TANAP + TAP, începând să se pompeze tot mai mult din zona Caspică, cu mai mult entuziasm după ce Rusia (în acord cu Ankara) a negociat încheiera conflictului din Caucaz. Dar, din punctul meu de vedere, este o mare greşeală să te concentrezi exclusiv asupra acestei hărţi a conductelor fără să le calculezi valoarea în termeni strategici, încercând s-o integrezi în tabloul mai vast al noilor relaţii politice UE-Uniunea Eurasiatică şi, mai departe, să pui totul în contextul creării accelerate a cadrului economic şi de securitate pentru proiectul gigantic al Noii Rute ale Mătăsii, cu reţeaua sa de structri strategice care o compun şi care se extind în mod spectaculos.

Mutarea centrului de greutate de la vechea structură la noile secvenţe de compunere a noii hărţi de putere şi de influenţă se face lent, dar acum foarte vizibil pe măsură ce problema relaţiilor economice a redevenit centrală odată cu îndepărtarea definitivă de Paranteza Trump cu raţionamentele sale ideologice supre-protecţioniste venite din alt timp al istoriei. Asta nu înseamnă că noua hartă de putere şi influenţă va însemna cumva intrarea în haos, ci doar se arată acum foarte clar care sunt noile arme folosite în bătălia pentru întâietate pe plan mondial (în cazul marilor actori), pentru păstrarea locului pe harta a doua, cea competiţională (pentru actorii de rang mediu) şi rămânerea în coada unui partener supravieţuitor (raţionament valabil în cazil ţărilor mici şi dependente).

Pe fond, este vorba despre o iminentă alegere între o posibilă concentrare de forţe pe aliniamentul clasic cn Europa parte a spaţiului euro-atlantic patronat de SUA şi ceea ce ar putea fi construcţiei unei identităţi europene complet separate, de sine stătătoare şi unitare, la paritate de influenţă cu ceilalţi parteneri cu care să negocieze pe picior de egalitate. În acest sens, iată harta completă şi foarte amănunţită a reţelelor de conducte ruseşti care vin în Europa. Hartă care devine instrument şi/sau obiect de negociere pentru proiectul următor:

Peste Europa s-au suprapus două presiuni politice, fiecare corespunzând la a două urgenţe complet antagonice: pe de o parte, Rusia refuză să mai trimită flux energetic pe reţelele clasice din Ucraina şi Polonia şi, pe altă parte, SUA încercând  să comunice tuturor că, tot din motive politice, ar trebui să ca o mare parte din importul european de gaz şi petrol să se facă (pe modelul adoptat acum de Polonia) din rezervele americane, din păcate mai scumpe datorită distanţei şi nesigure pe măsura ce Biden va decide revenirea ţării sale în Acordul de la Paris cu conscinţe directe asupra producţie pe bază fracţionare, extrem de poluante.

În consecinţă, Rusia a intuit coridorul lar de oportunitate ce i se deschide în faţă şi, uitând în mod spectaculos tactica multi-parteneriat cu diverse ţări europene cu priorităţi politice mai ciudate şi inconstante, decide să mizeze pe o strategie pe termen mediu extrem de interesantă şi productivă deoarece se bazează pe principiul militar străvechi al "prinderii în cleşte". Capetele cleştelui care face acum posibilă încapsularea energetică a Europei - în orice caz a cele centrale şi dest - sunt Germania şi Turcia, deja operaţionale ca porţi de intrare pentru petrolul şi gazul rusesc. Plus că îşi dezoltă propria lor capacitate de depozitare, tranzit şi export, cea mai de dorit poziţionare în orice prezentare de tip ofertă strategică, inclusiv militară.  În consecinţă, atât Germania cât şi Turcia au negociat mai departe (şi au început în ritm susţinut lucrările de construcţie pentru dublarea sau triplarea capacităţilor iniţiale de transport) nerenunţând - cel puţin până în acest moment, în ciuda eforturilor disperate americane care, iată, au propus acum UE un "moratoriu pentru Nord Stream 2" care să se adauge sancţiunilor economice împoptriva oricărei compnaii care participă la poiect. Ruşii nu dau înapoi, continuă construcţia cu propriile lor nave care amplasează conducta şi anunţă că totul va fi gata cel mai târziu până la finele primlui trimestru în anul viitor.

Vor disceastă capacitate de producţie şi livrare, aici analiştii de la The Affiliate Network producând o statistică în care includ şi conducta iraniană, deocamdată incertă până nu se lămuresc toate condiţiile care vor fi puse de americani pentru revenirea la Acordul nuclear părărsi unilateral de Trump.

Harta producătorilor şi reţelelor de transport nu este completă decă nu adăugăm extensia către Mediterana de est. O zonă vastă, cu depozite submarine impersionante şi unind interese politice europene în jurul Greciei care, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată, ajunge rapid la momentul în care are nevoie să fie sprijinită din exterior, inclusiv militar, pentru a-şi proteja zona economică exclusivă a insulelor aflate în apropierea Turciei care a făcut însă o mişcare mai rapidă, semnând un acord de cooperare, inclusiv militar, cu Libia şi împărţind acum în două Mediterana, mai ales după implicarea Egiptului.

Hărţile acestea sunt utile pentru a arăt cum se dezvoltă mecanismul montării cleştelui care a devenit funcţional şi generează presiuni politice, economice şi socale pe măsură ce chestiunea energetică devine din nou, în imediat, la fel de importantă ca în orice perioadă de criză majoră asta cum este aceasta de acum din perioada de sfârşit a pandemiei. Presiunile şi discuţiile extrem de nervoase se datorează estimării pe care o fac diverse grupuri de analiză prospectivă privind nevoile unor ţări de consum energetic pentru a-şi acoperi consumul intern şi posibilitatea de a obţine, la nevoie, credite importante.

Asta este mare întrebare la care se caută deja răspunsuri concrete, pe pază de angajamente pe durată medie, la preţurile medii de piaţă. Posibil în principiu. Dar, la fel de posibil, este şi o zonă foarte importantă de incertitudine deoarece e greu de imaginat, cel puţin acum, dacă ţările-sponsor tradiţ'ionale ale securităţii în Europa vor putea (din cauza propriilor lor condiţii economice precare) să se angajeze la o susţinere umanitară. Cât despre una condiţionată, asta este o altă istorie şi există dosare deschise şi pentru asemenea perspective neplăcute.

Se pare că bătălia care urmează va fi provocată de acesată nouă încapsulare energetică a Europei care ne prinde aşa cum vedeţi pe aceste hărţi. Dar, totuşi, cum spune ministrul Câţu cel dătător de speranţe precum Moş Crăciun, avem cu perspectiva unei devoltări economice excepţionale, unică în zonă în condiţii de pandemie. Dacă este aşa, atunci ne vom putea satisface singuri toate nevoile, în regim de autonomie avansată. Ba chiar totală. Ba chiar vom şi exporta şi chiar nu ne mai interesează dilemele şi dezvoltările celorlalţi.