Putin, strănepoata lui Hruşciov şi situaţia de pe Frontul de Est

Este posibil ca pe 9 Mai 2022, în Piaţa Roşie din Moscova, generalul Valery Vasilievich Gerasimov să dea raportul preşedintelui Vladimir Putin, în locul ministrului apărării, Serghei Şoigu, aflat în spital.

Momentan, forţa expediţionară a armatei ruse dislocată în Ucraina se află captivă, într-o confruntare militară ciudată. Retrasă, la ordin, din nordul teritoriului ucrainean, cu un nou comandant, teoretic dur, numit chiar de preşedintele rus, forţa de ocupaţie nu a obţinut pe plan terestru nicio victorie semnificativă - dezirabila cucerire integrală a Mariupolului fiind doar expresia unui orgoliu imperial - şi nici în aer sau pe mare.

Pe plan aerian a introdus în atenţia opiniei publice ruse numai utilizarea bombardierelor strategice, iar pe plan maritim a consemnat, cu consternare, anihilarea navei amiral Moskva, a flotei militare a Rusiei din Marea Neagră. 

Pe plan umanitar, 11.000.000 de ucraineni au fost nevoiţi să ia calea pribegiei, unii spre vestul ţării lor - areal încă liber de cizmele ocupanţilor răsăriteni -, alţii peste hotare, în statele vecine şi nu numai.

Conform datelor oficiale, două treimi din copiii ucraineni se numără printre cele 11 milioane de locuitori ai Ucrainei obligaţi - de consecinţele dramatice ale războiului de supravieţuire a naţiunii lor - să plece spre locaţii unde să aibă parte de o existenţă ferită de teama ocupaţiei străine. 

Crimele de război săvârşite de militari ruşi pe teritoriul fostei republici sovietice socialiste ucrainene sunt în curs de identificare, cu probe culese de experţii străini, ce vor înainta dosarele incriminatoare tribunalului care ar putea fi înfiinţat, ca o soluţie similară celei utilizate pentru judecarea şi condamnarea criminalilor de război care au acţionat pe teritoriul fostei republici federale Iugoslavia. 

Între timp, autorităţile de la Kiev semnalează ţărilor interesate de dosarul geopolitic ucrainean iminenţa unui masiv atac militar rusesc în partea de vest a Donbasului, o zonă încă apărată de echivalentul a trei divizii ucrainene, parte din apărători fiind componenţi ai forţelor speciale instalate acolo de ani buni, pentru a stopa a stopa înaintarea forţelor separatiste sprijinite material, financiar şi cu două mii de ofiţeri ruşi - numiţi la diferite eşaloane ale armatelor republicilor populare Doneţk şi Lugansk. 

Cu tot tam-tamul propagandistic care a însoţit numirea generalului Aleksandr Dvornikov, în fruntea forţei ruse de invazie, acesta nu a reuşit mare lucru, în afara organizării afluirii coordonate a unor trupe retrase din nordul Ucrainei, pentru a porni de la sud de Kharkiv / Harcov spre mijlocul Donbasului de vest, în scopul fragmentării apărării ucrainene din această regiune, o opţiune utilizată şi la divizarea apărătorilor Mariupolului, separaţi prin lupte crâncene, în trei zone defensive, dintre care cea nordică, după terminarea muniţiei, nu a avut de ales şi s-a predat militarilor ruşi. 

Totuşi, folosirea de către forţele defensive ucrainene a unora dintre cele mai recente arme livrate de partenerii occidentali pune sub semnul întrebării intenţia materializării - până la 7 mai 2022, data fixată pentru încheierea operaţiunii militare speciale - a ocupării integrale a Donbasului de forţele separatiste - sprijinite de mii de soldaţi ruşi - din cele două republici recunoscute ca independente, doar de preşedintele Vladimir Putin. 

O evaluare a conduitei forţei ruse de invazie confirmă analiza preliminară a crimelor de război, efectuată în numele a 45 de membri ai Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care a concluzionat că Rusia s-a implicat şi prin crime de război, bombardând spitale, şcoli şi locuri de adăpost în timpul luptelor declanşate în 24 februarie 2022.

Un efect major al imprudenţei strategice a lui Putin în Ucraina este etichetarea Rusiei cu apelativul de stat paria, care a readus în veacul 21 concepţii din secolul trecut, amintind de dispreţul lui Adolf Hitler pentru dreptul internaţional şi fundamentele legale acceptate, ale relaţiilor internaţionale. 

Chiar dacă teoretic s-ar opri acum ostilităţile de pe teritoriul ucrainean, nu putem decât să constatăm că aveam de a face cu o arhitectură de securitate regională şi globală pur şi simplu ciuruită de ambiţiile preşedintelui rus şi al echipei care îi susţine visurile de mărire a teritoriului Federaţiei Ruse, cu suprafeţele fostelor republici sovietice socialiste precum Ucraina, Estonia, Letonia, Lituania şi Republica Moldova. 

Spre enervarea şi surprinderea actualilor guvernanţi de la Moscova, tocmai ca urmare a modificării peisajului de securitate european, Finlanda şi Suedia - care au aderat la UE în 1995 şi au devenit ţări partenere ale Alianţei Nord-Atlantice - au anunţat orientarea majorităţii cetăţenilor lor spre cât mai rapida integrare în NATO. 

68% dintre finlandezi susţin integrarea ţării lor în Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic şi 59% dintre suedezi ar vrea ca şi patria lor să fie membră a NATO, dacă Finlanda aderă la cea mai puternică alianţă politico-militară din lume. 

După cum se conturează evoluţia războiului din Ucraina este posibil ca statele membre ale OTAN să ratifice aderarea Finlandei şi Suediei - state cu un potenţial militar semnificativ, util aliaţilor, după cum s-a dovedit şi în exerciţiile multinaţionale comune - în decurs de câteva luni, probabil - este o ipoteză pragmatică - până la finele acestui an sau până la sfârşitul primăverii anului 2023. 

Aderarea celor două state nordice la Alianţa Nord-Atlantică întăreşte conceptul de securitate colectivă, promovat de NATO, nu aduce daune securităţii comune susţinută de OSCE şi nici nu afectează opţiunile europene pentru democraţie şi diplomaţie, dar consolidează poziţia comunităţii euro-atlantice care susţine descurajarea nucleară a agresiunii răsăritene. 

Ex-preşedintele rus Dmitri Medvedev - folosit mai nou ca un soi de portavoce a lui Vladimir Vladimirovici Putin - a avertizat că Rusia ar putea desfăşura arme nucleare în regiunea baltică, dacă Suedia şi Finlanda aderă la NATO, ceea ce nu ar fi o surpriză strategică, de vreme ce au mai fost, anterior, ameninţări ale Moscovei, cu amplasarea de arme nucleare ruseşti în Kaliningrad şi în Belarus.

Amplasarea este o opţiune, dar ipotetica lor utilizare ţine de conştiinţa conducătorilor Federaţiei Ruse, conform căreia la utilizarea primei arme nucleare - fie şi de nivel tactic - ruseşti, reacţia NATO va fi imediată, proporţională şi cu consecinţe previzibile pe teritoriul statului agresor. 

Este totuşi de reţinut imprudenţa lui Putin, care nu a anticipat că prin invazia în Ucraina, statele membre ale NATO nu numai că vor strânge rândurile, nu doar că vor amplifica exerciţiile militare comune, inclusiv cu state partenere precum Finlanda şi Suedia, dar şi vor susţine eventualul recurs defensiv - dacă va fi cazul şi numai ca reacţie la prima lovitură nucleară a Rusiei - la utilizarea unui factor de descurajare a unei agresiuni neprovocate, prin recurs, fără echivoc, la o replică pe măsură, cu aceeaşi categorie de armament disuasiv. 

Place sau nu visătorilor geopolitici, agresiunea militară rusă în Ucraina a dovedit ignorarea de facto a poziţiei statelor europene neutre, slăbiciunea ştiută a OSCE, dar mai ales capacitatea NATO de a crea la graniţa sa de est un scut defensiv complex, masiv şi gata de reacţie 24 de ore din 24, şapte zile pe săptămână, de care Federaţia Rusă nu are cum să nu ţină seama. 

După săptămânile trecute de la invadarea Ucrainei de către cei 200.000 de militari ruşi, cooperarea anterioară a statelor din spaţiul euro-atlantic cu Rusia a devenit o poveste fără un final fericit.

Nici NATO şi nici UE nu au generat situaţia în care Rusia a devenit inamicul public nr.1, contracararea acestuia fiind vizată de măsuri prezente şi viitoare pe planurile apărării, finanţelor, comerţului şi diplomaţiei internaţionale. 

Vom vedea dacă, dar şi când şi cum va fi înlăturat Putin de la Kremlin, cel mai probabil de către personalităţi puternice din rândurile armatei ruse, care ar putea iniţia o asemenea temerară acţiune.

Se ştie că FSB-ul are implantaţi oameni la toate eşaloanele Forţelor Armate Ruse, după cum şi armata română - remember? - avea ofiţeri ai securităţii prezenţi în structurile existente în anii epocii socialiste, personaje care însă nu au putut împiedica ceea ce a fost iniţial o lovitura militară de stat, în decembrie 1989, continuată de asumarea schimbării la faţă a României de către toţi cei care au ieşit în stradă, pentru o societate liberă, cu adevărat democrată. 

Deocamdată constatăm că peste Ocean, noua Strategie de Apărare Naţională a Pentagonului, trimisă în formă clasificată Congresului, acordă prioritate provocării Rusiei în Europa şi ameninţării reprezentate de ţelurile hegemoniste ale Chinei, nu numai în Asia. 

În Europa, evenimentul aşteptat - pe plan strategic - este summitul NATO din luna iunie, de la Madrid, care va lua notă de refuzul Moscovei faţă de un dezirabil dialog cu finalităţi constructive, cu Alianţa Nord-Atlantică. 

Ulterior, bugetele pentru apărare ale aliaţilor se vor mări în mod obiectiv. Iar la nivelul UE, unele state membre au optat pentru rapida reducere a dependenţei de gazul furnizat de Rusia, în timp ce altele vor pune capăt tuturor importurilor de combustibili fosili din Rusia înainte de 2030. 

Această perspectivă a generat noi nervozităţi la Moscova, asta pentru că Putin s-a văzut în situaţia - deloc anticipată - de a asista la lovituri succesive vizând Rusia, precum interdicţia din SUA asupra importurilor de petrol rusesc şi suspendarea calităţii de membru al Rusiei din Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU. 

Este pus sub semnul întrebării şi dreptul la veto al Rusiei în Consiliul de Securitate al ONU, un semnal care are o adresă indirectă şi pentru China lui Xi Jinping, în condiţiile în care Consiliul de Securitate pare a fi devenit un loc de ping-pong geopolitic, unde Moscova şi Beijing blochează toate rezoluţiile considerate ostile politicii lor. 

O realitate care ar putea fi măcar tacit admisă este aceea că războiul dintre Rusia şi Ucraina nu se va putea încheia cu un învins şi un învingător, ci cu un acord, iniţial de încetare probabilă a focului, ulterior cu unul vizând fie şi o parţială înţelegere diplomatică a concesiilor minimale la care ar putea ajunge Moscova şi Kievul.  Ar cam fi timpul ca NATO să înainteze Rusiei un plan de detensionare etapizată - cu termene, condiţii şi măsuri clare - a situaţiei conflictuale din Europa de Est.  Rusia de azi nu este Uniunea Sovietică de ieri, chiar dacă la Kremlin oficialii de acolo au - într-o anumită măsură - mentalitatea tipică predecesorilor din epoca, de tristă amintire, a dictaturii lui Stalin.  Iar securitatea viitoare a ţărilor europene aliate şi democrate, ca şi a statelor neutre - câte au mai rămas -, precum şi a statalităţilor răsăritene va trebui întărită în formule care să diminueze adversităţi istorice şi să garanteze măsuri reactive majore, în cazul unor agresiuni militare, deloc provocate de statele potenţial victime ale acestor operaţiuni militare condamnabile. Însă menţinerea dialogului cu Kremlinul rămâne un deziderat inevitabil.

Dar încăpăţânarea coechipierilor lui Putin de a fi ostili democraţiei şi dialogului constituie o realitate şi depăşirea acestui moment este mai presus de apetenţa deloc ascunsă a Berlinului, de a reface comunicarea unilaterală, la nivel înalt, cu Moscova şi de teribilismul infantil al doamnei Marine Le Pen - care se visează un fel de general, precum celebrul Charles André Joseph Marie de Gaulle, când agită scoaterea Franţei din arealul de comandă al NATO - o formulare de care ar râde şi copiii din grădiniţele funcţionale în Hexagon. 

La nivelul Congresului SUA, preşedintele Joe Biden se bucură de un solid sprijin bipartizan, atât pe planul continuării descurajării Rusiei, cât timp are statutul de ţară agresoare, cât şi pe acela al întăririi NATO. 

Cum războiul din Ucraina nu va dura o eternitate, un demers al Casei Albe pentru un plan diplomatic, de soluţionare în trepte, a confruntării militare ar diminua propaganda Rusiei, conform căreia Occidentul pune Moscova în genunchi, la colţul infamiei internaţionale - o sintagmă pe care o merită din plin conducerea putinistă. 

Sigur că o luptă pe termen lung înseamnă costuri umane şi materiale parţial previzibile, dar schimbări pot apărea peste noapte la Moscova, preferabilă fiind, la Washington D.C, anticiparea şi pregătirea etapelor care ar putea îndrepta şi motiva Kremlinul să accepte un dialog onest cu Kievul. 

Săptămânile de conflict militar au demonstrat că Rusia nu a făcut uz de arme chimice şi nici nu a recurs la utilizarea unei arme nucleare tactice, semn că la nivelul conducerii actuale a Federaţiei Ruse există înţelegerea unor limite ale angajării militare, care constituie o linie roşie, de netrecut, dacă se doreşte evitarea unei confruntări militare de proporţii, deloc utilă continuării dictaturii lui Putin. 

Adaptarea la noua situaţie de insecuritate este clară pentru NATO, care la reuniunea din iunie, de la Madrid, va consfinţi întărirea frontierei estice a Alianţei cu zeci de mii de militari, peste o sută de aeronave militare performante şi cu numeroase nave militare, inclusiv trei portavioane - american, francez şi italian. 

Sigur că o temporară încetare a focului - totală sau parţială, pe anumite segmente ale liniei de confruntare militară - pe Frontul de Est ar putea fi motivată, de Moscova, cu prilejul sărbătoririi de către creştinii ortodocşi a Învierii Domnului sau Sfintele Paşti. 

Între timp, regruparea forţei de invazie continuă şi este tot mai clar că reluarea ofensivei nu este departe de momentul actual. 

În acelaşi timp rămâne o problemă de interes internaţional judecarea şi condamnarea autorilor atrocităţilor armatei ruse împotriva civililor, probabil de un tribunal care va fi înfiinţat în acest scop. 

Greu de crezut că Vladimir Putin va fi deferit justiţiei, cel puţin atâta timp cât este preşedintele Rusiei.

Dar niciun expert în securitate internaţională nu poate prezice dacă septuagenarul lider de la Kremlin va fi, cât mai curând, ţinta unei lovituri de stat militare sau va guverna Federaţia Rusă şi în următorul deceniu.

Cu ce s-a ales Vladimir Vladimirovici Putin, după aproape două luni de la trimiterea forţei ruse de invazie în Ucraina?  Cu o Uniune Europeană decisă să aplice Rusiei agresoare noi sancţiuni economice, cu Alianţa Nord-Atlantică având arma la picior, la graniţa estică a NATO, cu determinarea Statelor Unite ale Americii să facă responsabilă Federaţia Rusă pentru crimele de război săvârşite cu bestialitate împotriva civililor lipsiţi de apărare, în Ucraina.  Dacă până acum întrebarea legitimă era cât mai rezistă Putin la putere, acum interogaţia este cât va mai face faţă statul rus la efectele sancţiunilor economice?

 Un răspuns halucinant a oferit o strănepoată a lui Hruşciov, care susţine că Putin va câştiga războiul din Ucraina cu orice preţ, inclusiv prin recursul la arma nucleară, Numai că strănepoata nu ştie că prima rachetă de acest fel, lansată de Moscova, va atrage reacţia promptă, proporţională, fără echivoc a NATO, ceea ce va duce, la un moment dat, volens nolens şi la anihilarea conducerii statului rus. 

Dar Putin vrea să mai trăiască în următorul deceniu! 

A se observa cum propaganda Kremlinului induce şi menţine panica la cei unilateral informaţi, prin afirmaţii atribuite până şi strănepoatei altui lider, anterior, cel înlăturat tacit şi rapid de conducerea URSS, datorită firii sale mai degrabă colerice, decât înţelepte. 

Parcă se repetă istoria...