Raportul unei tragedii planetare

Suntem atât de înconjuraţi de probleme, conflicte, zone de iminentă explozie, încât există riscul de nu le mai putea ordona pe o scară a valorilor, fie ele şi negative. Răul devine comun, tragedia devine dramoletă pe scena unui teatru oarecare de provincie, problemele globale se judecă exclusiv prin acoperirea mediatică a unui eveniment care, cu cât este mai sângeros şi mai aproape de noi, va capta atenţia pentru o zi sau o săptămână.

Devenim spectatori ai unei piese de teatru, din ce în ce mai indiferenţi, chiar cinici, cu speranţa secretă că ceea ce se întâmplă altora nu ne va atinge niciodată.

Se produc însă, pe fundalul îndepărtat al existenţei planetare, fenomene importante, de natură sistemică, cele a căror dezvoltare, mai devreme sau mai târziu, urmează să influenţeze în profunzime destinul lumii în care trăim. Despre unul dintre aceste fenomene vorbeşte Raportul 2014 Muritorii de foame ai pământurilor elaborat de organizaţia GRAIN, contribuţie nu numai foarte interesantă la acest an 2014 declarat An internaţional al agriculturii familiale, ci şi avertisment deosebit de grav într-un domeniu care interesează şi România. Iată principalele concluzii:

1. Cea mai mare parte a fermelor din lumea de azi sunt de dimensiuni mici şi mărimea lor se reduce în mod continuu.

2. În aceast moment, fermele mici reprezintă un sfert din suprafeţele cultivabile din lume.

3. În numeroase zone ale lumii dispar continuu ferme şi agricultori, în timp ce se măresc suprafeţele concentrate în mâinile marilor producători.

4. Micile ferme rămân principalele producătoare de bunuri alimentare la nivel global.

5. În general, micile ferme sunt mai productive decât cele mari.

6. Cei mai mulţi mici producători agricoli sunt femei.

„Dacă multe dintre aceste concluzii pot părea evidente - notează autorii raportului - două elemente sunt de mare interes. Primul este reprezentat de amploarea concentrării actuale a proprietăţii asupra pământului, o problemă gravă care se presupunea a fi rezolvată de programele de reforme agrare din sec XX. Ceea ce vedem că se produce acum în numeroase ţări este un fel de reformă agrară inversă, fie că este vorba despre acapararea pământurilor cultivabile din Africa de Sud de către mari companii, despre recenta lovitură de stat pilotată în Paraguay de către complexul agroalimentar, de expansiunea masivă a plantaţiilor de soia în America Latină, de deschiderea zonei agricole din Birmania pentru investitorii străini sau despre extinderea UE şi a modelului său agricol către est. În tot acest proces, micii producători şi familiile lor îşi văd uzurpat controlul asupra pământului în timp ce elitele şi marile companii îi împing să supravieţuiască pe parcele de pământ din ce în ce mai reduse... Un alt element relevant este faptul că micile ferme reprezintă mai puţin de un sfert din suprafaţa cultivabilă mondială - mai puţin de o cincime dacă excludem din calcul India şi China. E vorba de ferme cu o suprafaţă în permanentă scădere şi, dacă această tendinţă persistă, poate chiar nu vor mai fi în stare să hrănească planeta".

 Date privind Europa

- În Europa occidentală, Germania, Belgia, Finlanda, Franţa şi Norvegia au pierdut aproximativ 70% din exploatările agricole pe carele le aveau în anii '70 şi, în anumite cazuri, această tendinţă este în creştere.

- Lucrurile nu merg mai bine în Europa de est. Între 2003-2010, Bulgaria, Estonia, Republica cehă şi Slovacia au pierdut 40% din exploatările agricole

- Doar Polonia a pierdut 1 milion de agricultori în perioada 2005-2010.

- La nivelul UE, în perioada 2003-2010, au dispărut peste 6 milioane de exploatări agricole, ceea ce aduce acum numărul de exploatări agricole existente la un nivel echivalent cu anul 2000, aceasta deci înainte de perioada extinderii UE către est (12 noi ţări, cu un plus de 8,7 milioane de agricultori)

Conform Raportului GRAIN, România dispune de 13.753.000 ha pământ agricol, cu 3.931.000 de exploatări agricole dintre care 3.065.000 sunt ferme mici, ceea ce reprezintă 78% din totalul exploatărilor agricole existente.

Statisticile citate de alte studii internaţionale avansează, pentru România, un număr total de 4,7 milioane de ţărani, cu o medie de vârstă destul de ridicată şi cu o dualitate extrem de pregnantă reprezentată de coexistenţa a două modele: agricultura de subzistenţă (adesea la limita sărăciei) făcută pe terenuri care sunt, în medie, de unul sau două hectare şi de gigantice complexe agro-industriale care pot merge până la 500.000 de hectare. Este notat şi faptul că, azi, în România există aproximativ 4 milioane de ferme (în comparaţie, în Franţa sunt doar 500.000) cu o suprafaţă medie de 3,4 ha (54 ha în Franţa).

„O dualitate în agricultură - constata Marianne Rigaux într-un articol publicat pe 10 martie 2014 - care se traduce la modul concret printr-o repartiţie foarte inegală a ajutoarelor europene. De peste jumătate din subvenţile acordate României în cadrul PAC (Politica Agricolă Comună) profită 1% din agricultorii români, cei care exploateză fermele de peste 500.000 ha. O distorisiune pe care a încercat s-o atenueze comisarul român Dacian Cioloş în noua politică europeană agricolă 2014-2020 prin măsura de plafonare a ajutoarelor....Dar subvenţiile la hectar fac ţara extrem de interesantă pentru investitorii străini. Un teren închiriat cu 100 euro proprietarului român aduce 160 de euro subvenţie încă înainte să înceapă să producă. Noua politică agricolă comună prevede de acum o compensaţie pentru a incita proprietarii de ferme sau terenuri agricole neexploatate să le vândă sau să le dea în arendă. Obiectivul: exploatarea intensivă a pământului şi integrarea mai bună a sectorului în economia naţională, ponderea sa fiind de 6-10% din PIB-ul naţional".

Care va fi viitorul acestui sector esenţial pentru economia naţională? Există oare şi un studiu asupra impactului pe care Politica Agricolă Comună europeană îl va avea asupra acestei zone sociale extrem de numeroase pe care o reprezintă (încă) micii producători? Ce măsuri se iau pentru a reorienta acest segment social? Cu ce tip de mecanisme şi cu ce bani?

Există oare vreun răspuns la întrebarea centrală: când oare începem o politică naţională de transformare a agriculturii de subzistenţă într-una a micilor fermieri, eventual orientaţi către producţia de tip bio, una dintre cele mai importante pieţe în dezvoltare în Europa şi nu numai? Trebuie să avem, cât mai curând, o radiografie a perspectivelor. Dacă nu, cei de la GRAIN ar putea să aibă dreptate, este posibil să devenim şi noi parte a unei foarte grave probleme pe mondial. Căci a început deja, în subteran, teribila bătălie pentru resurse, combinată cu cea pentru asigurarea accesului la apă, pământ agricol, control al rezervelor alimentare. România dispune de resursele necesare pentru a fi parte a unei soluţii dar, în acelaşi timp, tocmai bogăţia resurselor şi calităţii pământului său o fac deja ţintă a unei adevărate „goane după aur", cea specifică acestui început de mileniu: căutarea terenurilor agricole profitabile. Caz în care, în loc să fim soluţie pentru noi, am deveni soluţie pentru alţii. Dar, despre acesta, într-un material viitor.