Războiul din Ucraina. Lumea pe din două. Sfârşitul iluziilor
0
Deşi începe să devină realitate cotidiană, prezenţa războiului în apropierea noastră încă e în măsură să ne producă frisoane şi atacuri de panică în faţă benzinăriilor şi mall-urilor cu alimente.
Oferta de buncăre familiale este pe acelaşi trend cu cea de paşapoarte, vine primăvara dar bate din când în când câte un vânt rece, dinspre Răsărit, desigur, că nici nu mai ştim cum e cu anotimpurile astea.
Şi, în definitiv, nici nu e treaba noastră, are cine să se ocupe.
Ar fi trebuit să plouă, acolo sus nu se ştie că va fi o recoltă slabă în Ucraina şi una care nu mai contează în Rusia?
Şi e atâta lume flămândă din nordul Africii până în Orientul Mijlociu?
Numai seceta ne mai lipsea ca să fie tacâmul complet.
Iar la război, ca la război. Să începem cu durata.
Nu a ştiut nimeni când a început (bine, serviciile speciale... ele întotdeauna ştiu câte ceva dar nu le ascultă nimeni), acum multă lume e în măsură să spună când se va termina.
Unii, că va fi în cel mult o lună, până îi trimit ucrainenii pe ruşi de unde au venit, mai fără tancuri (capturate cu sutele!), chiar şi fără nave (deja scufundate o parte dintre ele, unele, e adevărat, doar pe twitter), bineînţeles şi fără generali (vreo şapte au decis deja că e mai bine să rămână în Ucraina, în vecii vecilor).
Alţii, că va dura până când Kremlinul îşi va atinge obiectivele.
Problema e cu definiţia: ”operaţiune specială” sau ”război”?
Dacă e ”operaţiune specială” ea se încheie când doreşte cel care a iniţiat-o. Când se ating obiectivele trasate şi ştiute doar de el.
Dacă e război, e musai o capitulare, ceea ce ucrainenii nu vor consimţi niciodată, chiar de-ar fi să nu mai rămână piatră peste piatră în Kiev.
După modul în care a acţionat Rusia sub Putin prin alte părţi (Cecenia, Georgia, Ucraina I / 2014-2015, Siria, poate chiar şi în Karabah şi Kazahstan), elementul timp nu primează.
E bine când se termină repede, ca în Georgia sau Crimeea, dar forţele ruse sunt deja antrenate să funcţioneze şi metodic, pe obiective provizorii, să consolideze teritoriile câştigate, să aibă răbdare.
Foto: ndtv.com
Loviturile şi ofensivele masive sunt cu mari pierderi de personal şi tehnică, iar Rusia nu mai doreşte să repete experienţele din anii 90, doreşte să fie eficientă şi chirurgicală.
Sigur, comunicatele ucrainene ne transmit un tablou al pierderilor imense în rândul ruşilor, desigur şi al civililor din teritoriile ocupate, sau din oraşele bombardate.
Americanii împart la doi ceea ce transmit ucrainenii, iar ruşii la zece.
Să zicem că undeva la mijloc am fi mai aproape de adevăr.
Să ne întoarcem la durată.
Şi la obiective.
”Operaţiunea specială” este, de fapt, mai puţin despre ”demilitarizare” şi ”denazificare”, cât despre teritoriu.
Iar aici e destul de clar: Rusia se va opri acolo unde va considera că nu mai merită să continue.
Fie pentru că populaţia va deveni extrem de ostilă, incontrolabilă indiferent de contingentul militar dislocat, fie pentru că geografic, demografic, etnic etc. s-a ajuns pe un aliniament favorabil.
Cel mai probabil, acest aliniament este Niprul şi graniţa de nord a regiunilor Odesa şi Mikolaiv.
Reorientarea către Donbas nu e o retragere la cele două regiuni rebele, priveşte, în schimb, eliminarea forţelor ucrainene dislocate la linia de contact, în jur de 43.000 de militari, cei mai buni pe care îi are Ucraina, precum şi închiderea ”buzunarului” Mariupol, unde sunt alte câteva mii de militari ucraineni, nucleul naţionalist, care au ales să nu se predea.
Rezolvate cele două probleme, Niprul devine din ce în ce mai vizibil.
Foto: outlookindia.com
Să continuăm cu ceea ce se întâmplă în teritoriile ocupate.
În primul rând se golesc de populaţie de etnie ucraineană. Marea majoritate a celor care migrează intern şi extern sunt etnicii ucraineni, sau etnicii ruşi care sunt deja integraţi alături de majoritatea ucraineană.
Direcţia de deplasare este către vest, şi pentru cei care părăsesc ţara şi pentru cei se mută în regiuni mai sigure.
Prea puţini se îndreaptă spre răsărit, sub 10%, mai ales din zona Donbas.
Şase milioane refugiaţi interni şi trei milioane refugiaţi externi înseamnă deja în jur de 25% din populaţia ţării.
Schimbările demografice sunt dramatice şi ele vor continua.
Ce vedem acum e un fel de curăţire etnică voluntară, provocată de apropierea liniilor de front, de perspectiva pericolului iminent.
Sub ocupaţia militară va rămâne din ce în ce mai puţină populaţie ucraineană propriu-zisă, poate mai docilă, sigur mai ales vorbitoare de limbă rusă.
Preconizatul război de partizani are mari probleme să se materializeze.
Era o opţiune cât încă nu funcţionau noile administraţii locale, când încă populaţia nu ştia ce se va întâmpla mai departe.
De câteva zile, Moscova a decis, însă, formarea organelor militaro – civile.
Semnalul a fost dat: structurile ucrainene vor fi înlocuite cu reprezentanţi ai noii puteri.
Cum se va numi aceasta, ce atribuţii va avea, acum e greu de spus.
Deocamdată se înlocuiesc steagurile, însemnele naţionale, se elimină grivna din comerţul local, încep să se plătească indemnizaţii pentru cei care primeau pensii, ajutoare sociale, de la statul ucrainean.
Să nu uităm, a trecut deja o lună, oamenii sunt la limita supravieţuirii.
Băieţii răi, forţele ruse, vor continua să înainteze, băieţii buni, noua administraţie locală, vor încerca să normalizeze viaţa de zi cu zi. Pe model rusesc desigur.
Cu ce rezultate, încă o dată, e greu de prognozat, dar coloana a cincea a existat dintotdeauna. Şi nu doar în Ucraina.
Există şi câştigători în acest război? Pentru că de învinşi, sigur nu ducem lipsă.
În prima categorie sunt cei de departe.
SUA câştigă şi dacă Ucraina rezistă, şi dacă Rusia învinge.
În cel de-al doilea caz, câştigul nu e atât de mare, dar e, totuşi, un câştig.
Întărirea NATO; avansurile economice în relaţia cu Europa, scoaterea Rusiei din cursa de rivalitate pe teatrul european, sunt cel mai mari potenţiale câştiguri pentru SUA.
Chiar dacă Rusia învinge în Ucraina, Kremlinul va fi un paria pentru Occident şi va fi obligat să se reorienteze către Est.
Aici, într-adevăr, e o problemă, dar SUA speră că axa Beijing – Moscova nu va fi atât de puternică pe cât speră preşedintele rus.
China câştigă în toate variantele. Din plin.
Vestul concurent, Europa şi SUA, trebuie să gestioneze o situaţie nouă în privinţa materiilor prime pe care nu le mai doreşte şi nu le mai primeşte din Rusia.
Ceea ce va însemna costuri suplimentare, scăderea ritmului creşterii economice.
În schimb China va avea acces la piaţa rusă în condiţii super avantajoase. În definitiv, va fi singura scară de incendiu a Kremlinului.
O serie de alte state producătoare de petrol din Orientul Mijlociu au început şi ele să trimită bezele spre Beijing. Intervenţiile SUA în regiune au lăsat urme mai adânci decât şi-ar fi dorit Washingtonul.
Investiţiile chineze şi ruseşti (bine, Wagner nu e chiar o investiţie, dar funcţionează ca şi cum ar fi) în Africa încep să-şi arate dividendele. Niciun stat african nu a mers pe linia sancţiunilor occidentale. Nici măcar atât de invocata Kenya, cea unde se deplasează in retreat membrii familiei regale britanice.
Dacă Rusia pierde, cu atât mai bine pentru Beijing, gazele şi petrolul sunt tot acolo în schimb puterea militară a Kremlinului nu mai poate menţine balanţa în echilibru în relaţiile chino – ruse.
Asia de Est va avea un singur pol de putere.
Rusia va fi pentru China ceea ce este acum Belarus pentru Rusia.
Europa pierde pe toate fronturile. Chiar şi pe cel al solidarităţii.
Probleme economice, din nou valuri de refugiaţi, din nou discuţii despre suveranism versus birocraţia de la Bruxelles, temele de dezbatere şi subiecte de disconfort politic sunt din ce în ce mai numeroase.
Polonia, prin poziţia sa fermă anti-Kremlin, face uitate problemele cu statul de drept, în schimb Ungaria este ”urechiată” chiar şi de către Zelensky, care îi cere premierului Orban să facă o alegere.
Germania sare în 30 de minute peste câteva decenii de pacifism, dar şi peste ştacheta celor 2% pentru apărare, iar preşedintele Macron sigur a tresărit la auzul veştii şi flutură din nou proiectul unei armate europene.
Iar Serbia, Balcanii, ehe, altă poveste.
Ca şi Turcia, care vinde în Ucraina şi cumpără din Rusia. Armament, ce altceva?
Şi care spune că oligarhii ruşi sunt bineveniţi în Antalya, cu iahturi cu tot.
Desigur, pe total, Europa e unită în cuget şi-n simţiri, e solidară, e unită. Doar pe ici pe colo, câte un dezacord pe care eu, mai urâcios, îl amplific mai mult decât e cazul. Şi nu am vorbit nimic de importurile de gaze care trebuie plătite acum în ruble, ca să nu întorc cuţitul în rană.
Restul lumii, nu atât de ”civilizate” precum SUA, Europa, Australia, Japonia, Coreea de Sud, a, şi Singapore, e în tribune şi se uită.
Nu ai parte în fiecare zi de un spectacol sângeros ca acesta, la care să nu fii tu însuţi parte şi victimă.
Cine mai pierde? În primul rând cei care se află la linia de contact: Ucraina şi Rusia.
Şi cei care şi-au făcut iluzia că statele sunt altceva decât nişte animale de pradă care îşi devorează prada din jur, şi copiii mai fragili din familie, şi propriile istorii cu care se hrănesc pentru a justifica de ce se mai întâmplă războaie într-o lume care încearcă (de fapt a încercat, până mai ieri) să şteargă graniţe şi să apropie oameni şi culturi.
Istoria continuă dar nu şi iluziile că lumea în care trăim va fi altfel decât cea moştenită.
Se încarcă comentariile...
