„Răzgândirea” la români

Modalitatea în care actuala putere - ca şi cea precedentă, de altfel - se raportează la provocările fireşti apărute în calea integrării în structurile europene ţine de un anumit comportament în politica externă pe care România nu-l experimentează, de ieri, de azi.

Ba chiar din momentul apariţiei şi consolidării statului român modern. În 1883, ţara care ne ajutase în obţinerea independenţei, Germania, ne-a impus aliaţa cu Austro-Ungaria pentru a garanta regatul României, încă fragil şi aflat periculos de aproape de o Rusie mereu în expansiune. A fost un tratat ţinut departe de ochii şi urechile opiniei publice, care n-ar fi acceptat niciodată o alianţă cu o monarhie dualistă asupritoare a românilor.

În 1914, când Puterile Centrale au intrat în război, România a preferat o neutralitate binevoitoare Antantei, de partea căreia am şi intrat în război doi ani mai târziu. După dezastrul iniţial din 1916, soldat cu ocuparea a trei sferturi din teritoriul naţional, victoriile din vara anului 1917 au menţinut existenţa unui stat român redus la o porţiune din Moldova, o situaţie fragilă, mai ales în urma revoluţiei din Rusia care a scos această ţară din conflict. România a decis să situaţia este fără scăpare şi a semnat pacea de la Bucureşti, în fond o capitulare. Dar lucrurile s-au schimbat rapid în vara şi toamna anului 1918, iar noi am schimbat din nou tabăra. Deşi au existat obiecţii în tabăra aliată, sutele de mii de ţărani morţi pe câmpurile de luptă ne-au dus acolo unde nici nu speram cu un an înainte, la cuprinderea tuturor românilor într-un singur stat.

În perioada interbelică am rămas fideli alianţelor noastre, atâta timp cât ambianţa a rămas relativ calmă. Dar, după 1933, revenirea Germaniei în prim-plan a complicat lucrurile. În ciuda încercărilor de apropiere venite de la Berlin, România a rămas ferm de partea Aliaţilor, până când a intervenit criza cehoslovacă, când ne-am înmuiat brusc şi am decis, din nou, că nu este cazul să ne respectăm tratatele, invocând o încurcată construcţie juridică care însă ne oferea posibilitatea de a nu interveni. Ulterior, am adoptat o poziţie la fel de intransigentă (verbal, fireşte) până când Franţa a căzut sub şenilele tancurilor germane.

Atunci, inevitabil, am schimbat tabăra. Asta a ţinut până când a apărut Armata Roşie la porţile Moldovei, când am decis că e timpul să ne re(re)orientăm. Şi ne-a ţinut vreo 15 ani, după care din nou am ajuns la concluzia că, deşi ne-a eliberat de jugul fascist, Uniunea Sovietică e cam prea implicată în destinul românilor. Din acel moment regimul a decis că e bine să ne urmăm propriul nostru drum, un fel de „singuri împotriva tuturor”. După cum bine ştim, o aventură care s-a terminat prost, nu atât în termeni politici, cât mai ales economici şi sociali.

După Revoluţie şi după ce regimul Iliescu a decis că orientarea spre Uniunea Sovietică nu mai e de viitor, de vreme ce nu mai exista, am început să batem la porţile Europei. Respinşi îniţial (o fi fost şi de la mineriade, nu ştiu) am început să ne lamentăm şi să acuzăm Occidentul de dublu standard, prin favorizarea Cehiei, Poloniei şi Ungariei în detrimentul nostru, afirmând sus şi tare că nu poate exista o Europă unită fără noi.

După ce, în fine, am fost primiţi, atât în Uniunea Europeană cât şi în NATO, după euforia iniţială încet-încet am început să realizăm că nu e chiar aşa cum ne-am imaginat noi. În stilul deja experimentat de mai bine de o sută de ani, am vrea să ne reorientăm. Problema e: în ce direcţie? Sau poate politicienii care ne conduc destinele ştiu şi urmează să ne informeze la timpul potrivit? Ca să stăm liniştiţi, doar au dovedit şi dovedesc zi de zi că singurul lucru care-i preocupă e interesul naţiunii.