Reflecţii asupra limbii, culturii şi civilizaţiei italiene şi asupra relaţiilor italo-române, într-un interviu cu conf. univ. dr. Otilia Doroteea Borcia

Otilia Doroteea Borcia FOTO Arhivă Personală

Fiecare dintre noi, la un moment dat, am avut un mentor sau am întâlnit un profesor care ne-a inspirat nu doar pentru unul sau două din domeniile noastre profesionale, ci care ne-a ghidat paşii spre împlinirea idealului sau idealurilor pe care le-am avut, rămânând în timp şi dincolo de timp ca cea mai puternică reflexie luminoasă pe care o poate oferi viaţa însăşi, iar un astfel de model este doamna Profesor Otilia Borcia.

Mihaela Toader – Doamnă Profesor, sunt încântată să vă întâlnesc astăzi la Buşteni şi să vorbim în cadrul unui interviu mai puţin convenţional, un interviu de suflet. Aşa ca un dialog între profesor şi student Ne cunoaştem de mult timp şi vă mulţumesc pentru amabilitatea Dumneavoastră nu doar pentru astăzi, ci pentru totdeauna, pentru implicarea pe care aţi avut-o cu noi cei interesaţi de învăţarea limbii şi culturii italiene. Aţi fost un profesor deosebit, cald şi foarte apropiat de noi, în care nu am văzut numai pedagogul, dascălul, ci şi un om apropiat nouă cu dăruire şi pasiune. Şi întotdeauna când am ocazia să vorbesc în italiană fac o conexiune a minţii şi a sufletului cu o scânteie ce-a rămas de la Dumneavoastră de când ne predaţi limba italiană. Cum a fost posibil?

Otilia Doroteea Borcia – Dragă Mihaela îţi mulţumesc. A fost posibil, în primul rând pentru că forma de învăţământ în care noi ne-am întâlnit profesor-student a fost una deosebită. Erai înscrisă la cursul de iubitori ai limbii, culturii şi civilizaţiei italiene, care se desfăşura la Institutul Italian de Cultură, imediat după Revoluţie, când, deja, exista o deschidere foarte mare, o sete nestăvilită de a cunoaşte, de a afla noţiuni noi, care putea fi satisfăcută prin apropierea directă între culturile noastre fără obstacolele politice şi sociale ale perioadei de dinainte de 1989 şi nu atât ale comunismului, cât ale totalitarismului; şi mai era desigur şi dragostea de întoarcere la ceea ce se cunoştea deja despre relaţiile România-Italia însă analizându-se acum într-un context nou, în care se pregătea intrarea României în Europa, o formulă standard nu întru totul adevărată, pentru că România s-a aflat întotdeauna în Europa.

Mihaela Toader – Ce ne-aţi putea spune despre aceasta, concret?

Otilia Doroteea Borcia – România a fost o ţară care a avut două surori mai mari, de la care s-a hrănit spiritual şi chiar material: Franţa şi Italia. Să nu uităm că Revoluţia de la 1848 a avut loc datorită conducătorilor ei din Ţările Române care studiaseră în Franţa, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri şi alţii. Dar aceşti mari oameni trecuseră şi prin Italia pentru că Unirea provinciilor danubiene va fi construită şi cu ajutorul ideilor unor mari patrioţi italieni, cum au fost Giuseppe Mazzini, Giuseppe Garibaldi, contele Camillo Benso di Cavour şi Vittorio Emanuele, care va deveni primul rege al Italiei după unificare. Aceşti oameni au cunoscut şi au fost cunoscuţi şi de personalităţile culturii româneşti ale vremii. Chiar şcoala de italienistică din România în perioada interbelică a fost foarte puternic axată pe programele şcolare ale Italiei, iar la Roma, la Accademia di Romania fondată după 1922 de Nicolae Iorga pentru perfecţionarea tinerilor români licenţiaţi în ştiinţe umanistice (filologie, istorie, arheologie) şi în arte şi arhitectură au studiat şi continuă să studieze ca bursieri ai facultăţilor din universităţile româneşti şi astăzi. Ideea fondării acestei academii le-a aparţinut savantului Vasile Pârvan şi scriitorului Duiliu Zamfirescu, vicepreşedinte al Academiei Române.

Mulţi profesori care veniseră din peninsulă au predat la Universitatea din Bucureşti (precum Ramiro Ortiz, istoric literar şi profesor, unul dintre maeştrii lui George Călinescu) şi la celelalte universităţi din România şi chiar în şcoli, formând generaţii de intelectuali care au devenit la rândul lor profesori universitari şi oameni de ştiinţă. Ei au continuat să dezvolte relaţiile culturale româno-italiene, scriind articole, cărţi, făcând traduceri din lucrările cele mai interesante de istorie, literatură, artă şi ştiinţă ale ambelor popoare.

Este interesant faptul că voi eraţi studenţii cursului de seară la Institutul Italian de Cultură având pregătiri în domenii din afara filologiei.

Mihaela Toader – Aşa este!

Otilia Doroteea Borcia – Eraţi deosebiţi ca vârstă, studenţi de optsprezece ani care abia terminaseră liceul, dar erau şi studenţi nu chiar la vârsta de pensie, dar având în jur de cincizeci de ani şi deja cu o bogată activitate profesională. La cursul de limba italiană veneau medici, avocaţi, ingineri, multe persoane care începuseră să lucreze în sistemul particular bancar, comercial, juridic, de inginerie sau medicină, chiar de învăţământ, de relaţii internaţionale şi care voiau să înveţe această frumoasă limbă din plăcere dar şi din interes. Era necesar să stabilească un dialog cu partenerii lor de afaceri şi în limbile acestora. Aveam interesul să vă atrag cât mai mult atenţia asupra frumuseţilor şi bogăţiilor naturale şi culturale ale Italiei ca să puteţi înţelege şi asimila mai uşor limba şi gramatica acestei ţări, care nu sunt deloc uşoare, pentru că, aşa cum vă spuneam, italiana è una trappola (este o capcană) prezentând paradoxul că deşi pare o limbă foarte accesibilă (pentru că este frumoasă), în realitate ea este destul de grea. E prima limbă care a moştenit structura limbii latine căreia i s-au adăugat în timp foarte bogate contribuţii lingvistice atât din interiorul peninsulei, cât şi din afara ei, în urma contactului cu provinciile romane care l-a rândul lor fuseseră colonizate şi care aveau la bază alte limbi proprii, cum a fost şi limba dacilor care trăiau la extremitatea Imperiului roman. De aceea trebuia să vă atrag atenţia şi asupra modurilor condiţional şi conjunctiv, care se folosesc altfel decât în română în fraza italiană.

Am fost ajutată de interesul vostru şi de pasiunea pe care o aveaţi pentru a afla aceste secrete lingvistice, mânaţi mai ales de dorinţa de a cunoaşte frumuseţile unei ţări extraordinare care este Italia, în care Dumnezeu a făcut să existe atâţia artişti, poate tocmai pentru că ei s-au născut şi au trăit în locuri cu peisaje mirifice. Maeştrii italieni - pictori, sculptori, arhitecţi, scriitori, poeţi, muzicieni – au iubit aceste minuni din sacul Pandorei şi au fost dornici să le exprime în operele lor, care au devenit partea cea mai valoroasă a culturii şi artei universale. Statistic se spune că în muzeele lumii picturile şi sculpturile pe care noi le admirăm astăzi sunt 60% opere ale maeştrilor italieni.

Mihaela Toader –  După anii’ 90 mulţi români au plecat în străinătate, mai ales în Italia. Dumneavoastră care aţi cunoscut această ţară înainte de anii ’89 dar şi după aceşti ani puteţi să ne spuneţi câteva impresii, asemănări, deosebiri, între oameni şi obiceiuri, mai ales că aţi fost şi translator şi ghid turistic; care erau condiţiile de călătorit, ce oameni aţi întâlnit? Ce locuri vi s-au părut mai frumoase sau mai interesante?

Otilia Doroteea Borcia – Nu am avut şansa de-a pleca cu o bursă în Italia în perioada de dinainte de Revoluţie, dar această neşansă a fost compensată de faptul că singura mea bursă obţinută după decembrie 1989 de la Institutul Italian de Cultură a fost una specială, poate nedorită de alţi italienişti români, pentru că nu era în Toscana (la Firenze de exemplu) sau în Lazio (la Roma), ci în Calabria. Aceasta m-a motivat şi m-a îmbogăţit foarte mult, pentru că doream să cunosc sudul Italiei, Calabria fiind alături de Abruzzo, Basilicata, Puglia şi Molise, dar mai ales de Sicilia, un mare leagăn al vechii culturi şi civilizaţiei greceşti, romane şi nu numai atât, pentru că a fost un adevărat burete în care s-au adunat influenţele mediteraneene dintre Asia, nordul Africii şi, bineînţeles continentul european, prin moştenirile de la fenicieni, cartaginezi, sicani, siculi, apoi de la greci şi romani din primele secole î. Hr; din evul mediu aceste ţinuturi au fost dominate pe rând de arabi, francezi şi spanioli, până la unificarea Italiei din anul 1871. Toate moştenirile culturale rezultate din suprapunerea acestor civilizaţii au reuşit să sedimenteze, în ciuda războaielor şi a diferitelor conflicte din antichitate până în perioada modernă şi chiar până astăzi, nişte tradiţii atât în viaţa de zi cu zi, cât mai ales în cultură şi artă, care au dus la apariţia minunilor pe care le vedem şi care ne fascinează când vizităm aceste locuri: varietatea şi bogăţia produselor culinare, a vestimentaţiei, originalitatea şi splendoarea construcţiilor laice şi religioase (numai regii normanzi au construit zeci de palate şi castele pe ţărmurile mărilor Tireniană şi Ionică din Mezzogiorno (Italia de sud).

Bursa de studii pe care am avut-o la Regio Calabria a fost binevenită pentru că am descoperit locuri şi opere de artă deosebite, este suficient să amintesc faimoasele statui I Bronzi di Riace (Bronzurile de la Riace) din sec. V î. Hr., expuse la Muzeul Naţional din Reggio, care se presupune că au fost sculptate de Fidias, marele artist grec al antichităţii, sau faimosul „sat părăsit” Pentidattilo, fostă colonie calcidiană din anul 640 î. C., devenită important centru economic în perioada greco-romană, care a decăzut apoi sub bizantini. Un puternic cutremur din anul 1760 a făcut populaţia să migreze spre zone mai sigure din Aspromonte.

Am vizitat Sicilia, cu minunatele vestigii greco-etrusco-romane (Messina, Palermo, Nolo, Siracusa, Agrigento, ..) pe care am îndrăgit-o şi în care m-am întors de mai multe ori, inclusiv în anul 2019, când am fost premiată de Accademia Internazionale Il Convivio ca poetă de limbă română la Giardini Naxos, lângă Taormina, pentru că iubind Italia, şi în special Sicilia, am devenit membru al acestei academii, în revistele căreia am publicat versuri, studii şi eseuri.

În Italia m-am simţit întotdeauna ca într-o a doua patrie. Poate sentimentele mele pe care le-am exprimat în poezie în ambele limbi, şi în toate lucrările pe care le-am scris (precum Crestomazia della letteratura italiana dagli esordi al Quattrocento - Crestomaţia literaturii italiene de la începuturi până în sec. al XV-lea, manual pentru studenţii de la universităţile unde am predat) s-au materializat în activitatea mea de profesor, dar şi de traducător-interpret şi de ghid de turism. Lucrările mele ca şi activităţile cultural-artistice desfăşurate la Institutul italian de cultură (vernisaje de expoziţii de pictură, sculptură, grafică, design, modă, etc. ale studenţilor mei de la Universitatea Naţională de Arte, recitaluri de muzică de operă interpretate de studenţii mei de la Universitatea Naţională de Muzică) mi-au adus deosebita distincţie dată de Statul italian de „Cavaliere dell’Ordine della Stella d’Italia” în luna decembrie 2018, o distincţie pe care aş vrea să o fi meritat mai mult, depunând şi alte eforturi în slujba colaborării culturale dintre ţările noastre surori....

Mihaela Toader  -  ... dar vă onorează şi mă bucură şi pe mine pentru că sunteţi profesoara mea, aşa vă consider în continuare, profesoara de la care am învăţat nu doar limba italiană, ci şi iubirea de frumos, iubirea de oameni, apropierea dintre diferitele culturi şi civilizaţii.

Otilia Doroteea Borcia – Mulţumesc, dragă Mihaela. Să îţi răspund la întrebare.... Sunt profesoara ta, dar mă bucur în acelaşi timp că tu eşti rezultatul unei legături care s-a realizat într-un mod ideal prin afirmarea voastră în domenii frumoase şi interesante, tu în istorie şi ştiinţe politice, alţii în muzică, literatură şi arte. Aşa constat şi că am îmbătrânit, dar că nu am îmbătrânit degeaba. Este o mare bucurie că voi foştii mei studenţi sunteţi colegii mei de astăzi.

Mihaela Toader  - Mulţumim.

Otilia Doroteea Borcia – Aşa este. Şi, m-ai întrebat de Italia văzută înainte şi după 1989. Bineînţeles că libertatea am plătit-o şi continuăm să o plătim cu greu pentru că democraţia nu este înţeleasă pozitiv şi constructiv de toată lumea. De multe ori se ajunge la haos şi foarte mulţi oameni nu mai respectă legile cetăţii, dar totuşi cuvântul „libertate” are la noi, la români o semnificaţie deosebită pentru că s-a obţinut cu sânge şi suferinţă. Faptul că după zeci de ani am reuşit să călătorim, să nu mai fugim din ţară, aşa cum s-a întâmplat cu cei care au format exilul românesc şi că acum în afara restricţiilor date de pandemie, sau înainte de chestiuni de ordin personal, de sănătate, de bani, practic orice om poate să călătorească, este o victorie obţinută târziu şi cu preţ scump. Şi atunci Italia este şi va fi multă vreme prima destinaţie pentru turişti, dar şi pentru specialişti, pentru cercetători, pentru că este o ţară cu multe muzee, catedrale şi palate pline de opere remarcabile.

     Foto - Arhiva Personală- Otilia Doroteea Borcia

Din păcate, în afara acestor turişti, nu întotdeauna avantajaţi de soartă, care deseori s-au privat de multe lucruri ca să îşi plătească un bilet de intrare la un muzeu, la Vatican de exemplu, au existat şi alţii care au vrut să-şi încerce un noroc, credeau ei mai uşor de realizat. Unii au muncit onest şi aşa muncesc în continuare, practicând diferite meserii, în special în construcţii sau ca ajutoare în menaj, precum femeile cunoscute cu numele de “badanti” (îngrijitoare, de la verbul “badare” - a îngriji), dar nici aceste persoane nu au fost întotdeauna oneste.

Am aflat din presă, de la TV, din mass-media că mulţi români au comis infracţiuni, acte de vandalism, uneori chiar crime, dar din fericire majoritatea compatrioţilor noştri au rămas oameni care au muncit cinstit, care şi-au adus chiar familiile în Italia şi mulţi copii chiar dacă nu s-au născut aici, aici au învăţat. Din nefericire, unii au uitat propria limba maternă şi nici nu cunosc bine istoria ţării lor, cultura şi civilizaţia locului de unde au plecat. E dureros. Ştim că absenţa părinţilor, a mamei, a tatălui sau chiar a ambilor, i-a dezavantajat pe copiii care au rămas în ţară cu bunicii. Acestea sunt tristele plăţi, tristele consecinţe ale fenomenului emigrării pentru mult sau puţin timp, în căutare de condiţii mai bune de viaţă şi de muncă.

Cei care nu au fost corecţi şi ne-au făcut neamul de ruşine reprezintă o mare problemă pentru societatea românească; unii tineri (şi nu numai tineri) care s-au dus nu să muncească, ci să obţină pe căi necinstite mulţi bani, au fost primiţi cu braţele deschise, mai ales într-o societate ca cea a Italiei, care este prima ţară catolică din lume, unde Vaticanul le-a creat toate condiţiile să locuiască şi să muncească, dar ei nu s-au mulţumit cu ce au primit şi au preferat să fure, să jefuiască, să facă trafic de arme, de droguri şi altele. Sunt nişte realităţi crude ale societăţii noastre, cu care ne confruntăm.

Mihaela Toader –  Credeţi că doar România se confruntă cu aceste realităţi?

 Otilia Doroteea Borcia – Toate ţările şi mai ales cele sărace şi cele care provin din fostul lagăr comunist au avut aceste probleme pentru că oamenii au fost victime ale visului că în ţările capitaliste dezvoltate se poate obţine uşor o viaţă confortabilă şi fenomenul este urmarea acestui vis nerealizabil.

Dar să nu uităm că italienii ar trebui să înţeleagă mai bine ceea ce se petrece, pentru că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu părinţii şi bunicii lor, care au plecat înainte şi după al Doilea Război Mondial în America, ţara visurilor minunate, din păcate neîmplinite. Însuşi cuvântul mafie care are atâtea înţelesuri că nici nu ştii cum să-l traduci şi cui să îl atribui, se pare că provine din Sardinia şi că s-a dezvoltat în Sicilia şi în Campania, ajungând în America de nord şi în toate ţările din lume. Acest fenomen s-a produs în rândul oamenilor vitregiţi de soartă care au trăit nedreptăţi şi din cauza corupţiei unor elemente din rândul forţelor de ordine, justiţiei, poliţiei, care au sfidat legea şi mafia a devenit astfel un fel de autoapărare. Aşa s-a ajuns la fenomene de terorism naţional şi internaţional, aşa cum vedem şi astăzi. Şi aş cita un singur nume, cel al lui Mario Puzo, autorul cărţii, Il padrino (Naşul), roman care explică mecanismul funcţionării mafiei italiene din Italia şi din America, roman după care s-au turnat trei filme omonime de mare succes, în regia lui Francis Ford Coppola.

Interesant este să ştim şi cum gândesc italienii despre strămoşii lor, cei emigranţi în toate colţurile lumii şi să facem o comparaţie cu cei care ne sunt contemporani nouă, mă refer la români. Aceştia au plecat în Italia întorcându-se vremelnic sau nemaiîntorcându-se în patria lor, iar adevărul trebuie să fie puţin stoic pentru că poţi să observi istoria, poţi să o amendezi, să încerci să vrei să o îmbunătăţeşti, dar nu poţi să o faci singur, ci numai printr-o acţiune comună, a forţelor unite. Şi asta ar trebui făcut! Nu spun că nu se încearcă acest lucru, dar poate nu se face îndeajuns! Ar trebui şi din punct de vedere laic şi religios să se unească toate instituţiile acreditate sau care se pot acredita pentru a lupta împotriva corupţiei şi în favoarea legalităţii şi prosperităţii societăţii.

Poate nu întâmplător şi pandemia pe care o trăim acum s-a datorat unor mari deplasări de populaţii la nivel internaţional după deschiderea graniţelor, după căderea zidului Berlinului şi după tot ceea ce a dus la noua democraţie. Aşa se explică măsurile luate de toate naţiile pentru prevenirea transmiterii Coronavirusului când se trece dintr-un spaţiu geografic în altul. Probabil că ceea ce trăim noi astăzi nu este cu mult mai grav decât ce s-a mai întâmplat în trecut. Ceea ce trebuie făcut astăzi nu reprezintă doar efortul de descoperire a antidotului acestei maladii, sau al alteia, tot periculoase, ci efortul de a încerca să se rezolve probleme de toate genurile.

Revenind la infracţionalitate bine ar fi ca ţările să colaboreze şi mai mult şi mai bine pentru reducerea ei. Este trist că acestor realităţi sumbre ale societăţii noastre contemporane atât din Italia, cât şi din România li se opun valorile neperisabile ale frumuseţii despre care vorbeai, ale idealurilor artiştilor, savanţilor şi filozofilor lumii. Ori Italia a avut această şansă unică de a primi pe filiera greacă şi romană toate bogăţiile, toate cuceririle gândirii antice şi de a da omenirii după evul mediu Umanismul şi Renaşterea, minunatele daruri pe care le-a primit Europa de la o ţară.

Mihaela Toader –  Foarte frumos şi interesant doamnă Profesor. Îmi amintesc cu plăcere că la orele Dumneavoastră nu ne transmiteaţi doar bucuria de a învăţa limba italiană, ci şi pasiunea pentru studiu, un studiu pentru toată viaţa!

Otilia Doroteea Borcia – Mă bucur să aud acest lucru şi mă bucur că am reuşit să vă ghidez într-o călătorie care este viaţa însăşi, aşa cum a conceput-o Dante Alighieri în capodopera sa, la Divina Commedia, „nel mondo dell’al di là” (În lumea de dincolo), o carte în care a sintetizat toată ştiinţa de până la vremea lui, dar o călătorie pe care nu ar fi putut să o facă în regatele răului şi binelui singur, dacă nu ar fi fost ghidat. Şi primul lui ghid, considerat şi prima călăuză din lume, a fost poetul latin Virgilio, cel pe care poetul l-a recunoscut ca maestru datorită operei scrise de acesta despre istoria Romei: Eneida. Cu el a putut dialoga în timpul trecerii prin Infernul populat de spirite rele ale antichităţii dar şi contemporaneităţii, atunci când afla povestirile îngrozitoare ale damnaţilor, primind ca răspuns la întrebarea pusă maestrului, cum a fost posibil acest lucru? cuvintele: Guarda e passa! (Priveşte şi treci mai departe!) Este o lecţie pentru toată umanitatea!

În zilele noastre însă cred că dacă vedem aceste fapte rele şi-i vedem şi pe cei care le comit, trebuie să ne oprim şi să analizam, să intervenim chiar şi să-i ajutăm pe cei ce mai pot fi salvaţi. Instrumentele înţelepciunii, ale răbdării, instrumentele a ceea ce ne-a dat nouă experienţa cunoaşterii, în universităţile de la Bologna sau din alte oraşe ale Italiei, Franţei, Angliei şi chiar de la noi, această experienţă deja din şcoală ne-a ajutat şi ne ajută să devenim oameni adevăraţi. Şi atunci o să înţelegem de ce Petrarca (al doilea mare poet al Italiei) l-a iubit atât de mult pe Sfântul Augustin, cel care a împăcat raţiunea cu credinţa şi vom înţelege, indiferent de limba pe care o vorbim şi de religia în care am fost botezaţi, că Universul reprezintă o creaţie divină pe care nu avem dreptul să o dărâmăm!

Dar să revenim la călătorie; ea cuprinde trei faze: prima, de informare, documentare, a doua, vizita propiu-zisă a locurilor alese şi a treia de consolidare a cunoştinţelor la întoarcere, prin lectură aprofundată şi prin studiu. Viaţa noastră înseşi este o călătorie şi un proces de iniţiere, de învăţare. Învăţăm de la părinţi, de la profesori, din cărţile pe care le citim, din fenomenele pe care le-am trăit, de la prieteni şi chiar de la duşmani.

Şi pentru că anul acesta se vor celebra 700 de ani de la moartea lui Dante Alighieri (şi am avut bucuria de a scrie un articol despre Soarta operei marelui poet florentin în România în perioada 1840 – 2021, articol ce va fi publicat în cartea omonimă la editura il Convivio din Sicilia), aş vrea să mai spun câteva cuvinte despre ceilalţi ghizi pe care i-a avut Dante in Divina Commedie: după Virgiliu, Stazio, poetul latin îl va însoţi pe poet din Cantul XXI, până la sfârşitul Purgatoriului, pentru ca în Paradis acestuia să îi ia locul Beatrice, femeia-înger cântată de poet şi în poemul-roman Vita nova (Noua viaţă), care îl va ajuta să ajungă în Empireu. Dacă Virgiliu reprezintă geniul raţiunii antichităţii, Stazio marchează puntea dintre cultura păgână şi cea creştină, a poetului, iar Beatrice (care l-a ajutat să descifreze tainele teologale şi să-şi ridice mintea pentru a înţelege adevărul dat de Dumnezeu) marchează momentul fundamental în care călătoria bazată pe cunoaşterea raţională va fi continuată de cea bazată pe cunoaşterea mistică din a treia şi ultima „Cantica”.

Mihaela Toader – Dar după epoca lui Dante Aligheri şi după cele trei secole ce s-au scurs de la dispariţia sa, în ce epocă ne aflăm noi acum?

Otilia Doroteea Borcia – Noi trăim acum un mare salt istoric. Primul salt în civilizaţie s-a produs la începutul scrierii şi să ne gândim ce a însemnat această trecere în timp, de la scrisul pe cărămizi, din epoca babilonianului Ghilgameş, la scrierea pe papirus în cultura Nilului, la însemnările de pe pereţi în antichitate, la activitatea scribilor, până la scrierea de mână pe hârtie (alt salt important) în evul mediu, în mănăstiri şi până la copierea cărţilor bisericeşti la care lucrau ani de zile călugării, mai ales când le şi tălmăceau în alte limbi. Să ne gândim ce pas enorm s-a făcut prin trecerea de la scrierea de mână la scrierea cu litere de tipar. Şi noi l-am avut pe Coresi, care nu a fost scriitor, ci un călugăr luminat, dar care a avut un simţul desăvârşit al limbii şi care a ştiut să culeagă nişte texte din nordul ţării, din Maramureş schimbându-le particularităţile lingvistice cu cele din zona Câmpulung Muscel; el a semnat astfel în anul 1520 actul de naştere al limbii române literare. Acelaşi lucru îl făcuseră la 1450 Johannes Gutenberg în Germania şi Aldo Pio Manuzio în Italia. Ce uşor a devenit astfel să se publice cărţi şi apoi ziare, cultura ajungând la îndemâna tuturor!

Şi atunci să ne gândim că după această trecere extraordinară în cucerirea scrisului tipărit, nu s-a mai întâmplat nimic nou până în zilele de astăzi, când după maşina manuală şi apoi cea electrică de scris, am descoperit computerul.

Mihaela Toader – Doamnă Profesor aş dori să îmi vorbiţi despre relaţia dintre italieni şi români şi români şi italieni. Cum o vedeţi? Mă refer la mai multe aspecte sociale, politice, economice. Chiar şi la nivel de percepţie.  Ce mesaj aţi avea în acest sens?

Otilia Doroteea Borcia – Îmi aduc aminte că eram în Italia şi în compartimentul de tren în care mă aflam, un englez purta cu un prieten ungur o discuţie despre călătorii. Şi spuneau că nu e bine să călătoreşti în România pentru că aici se fură, există multă mizerie, şi sunt copii care dorm în canale sau sub poduri; se crea astfel un tablou în imagini al infernului dantesc. Desigur că ceva era adevărat în cele spuse, dar foarte puţine realităţi din perioada ce a urmat revoluţiei şi m-a durut mult pentru că eram româncă. Am căutat să le spun uşor şi nu brusc, ceea ce era adevărat şi neadevărat în cele relatate şi am încercat să le prezint o altă Românie, România mea! Satisfacţia mea cea mai mare a fost că atunci când la coborârea lor din tren, peste câteva staţii şi-au exprimat dorinţa de-a vizita ţara noastră. Deci ţelul meu fusese atins. Noi, românii avem tendinţa ori de-a idealiza ori de-a înfiera realitatea. Foarte mulţi români îşi critică ţara. Este un lucru care nu trebuie făcut pentru că este ca şi când îţi denigrezi familia. Trebuie să existe un echilibru. Din fericire, optica s-a mai schimbat pentru italieni sau pentru străinii care vin în ţara noastră. Însă, despre percepţia individului în societate am o vorbă: nu există pădure fără uscătură. Am două prietene la care ţin foarte mult. Una spune că numai în America se trăieşte bine, iar cealaltă consideră că numai în România este bine. Nu este adevărat. Peste tot în lume este bine să ştim cum să ne comportăm ca cetăţeni ai ţării respective, ca vizitatori sau vremelnic locuitori. Important este să ne cunoaştem, să ne apropiem de ceea ce este bun şi să ne depărtăm de ceea ce este rău.

Mihaela Toader – Dumneavoastră aveţi experienţă în acest sens iar ce spuneţi e de referinţă.

Otilia Doroteea Borcia – Îţi vorbesc din punctul de vedere al experienţei mele de traducător internaţional, o activitate pe care nu o mai desfăşor de mai mulţi ani, dar care m-a şi marcat rău, pentru că nu e uşor să participi la procese internaţionale de crimă, de jaf, de viol, lucruri care m-au îndurerat enorm. Am descoperit când mergeam la tribunal că aproape niciodată nu s-au combinat în afaceri doi oameni răi sau doi oameni buni, ci întotdeauna unul bun cu unul rău. Deci am văzut cum s-au încălcat legile atât de români, cât şi de italieni. Şi am suferit la fiecare întâlnire cu răul şi urâtul din viaţă, care a însemnat crimă, drog, jaf. Acesta a fost infernul vieţii mele şi al noastre. Traduceam dar nu puteam să îmbunătăţesc, am ajutat să se înţeleagă faptele comise şi cuvintele spuse, să fie înţelegere deplină a mesajelor, să-şi recunoască vina cei care erau în culpă, dar nu am putut să-i salvez pe cei vinovaţi decât cu o rugăciune,  pe care o fac pentru toată lumea în fiecare zi. Este foarte greu, din punctul acesta de vedere. Sunt fericită că nu sunt judecător, avocat sau curator, procuror pentru că îmi imaginez că este o misiune dureros de grea să stabileşti un adevăr şi să faci dreptate. Este povestea cea mai grea a lumii. Ce să spun despre români sau italieni? Binele şi răul au existat şi există în lumea întreagă şi atunci cred că forţele răspunzătoare sunt de la individul simplu până la autorităţile naţionale şi internaţionale.

Aş mai dori să îl mai menţionez pe medicul psihiatru şi scriitorul Axel Munthe, autorul capodoperei Cartea de la San Michele, care a fost martorul cutremurului de la Messina din 28 decembrie 1908 şi care i-a îngrijit în spital pe supravieţuitori. El afirma că mutările care se produc în natură, schimbările geografice provocate de cutremure, revărsări de ape şi de lavă vulcanică, nu sunt decât o macrocurăţire a scoarţei terestre, aşa după cum noi ne curăţim paşnic casa în care locuim, iar cei care supravieţuiesc acestor calamităţi naturale ar trebui să se considere nişte fericiţi ai sorţii ca martori datori să transmită informaţii menite să ajute omenirea să supravieţuiască sau, dacă se poate să se preîntâmpine aceste dezastre. De aceea există o luptă continuă pentru salvarea oamenilor de la diferite nenorociri. În consecinţă, românii ca şi italienii şi ca toţi oamenii nu au trăit şi nu trăiesc decât aceeaşi istorie de “război şi pace” pentru a-l cita pe Tolstoi, nu numai cu oamenii, cât şi cu natura.

        FOTO - Arhivă personală - Otilia Doroteea Borcia şi studenţii săi

Mihaela Toader – În încheiere, ce mesaj aţi transmite celor tineri? Celor care vor să înveţe, să cunoască mai multe în această viaţă.

Otilia Doroteea Borcia – Vă iubesc pe voi cei care mi-aţi fost studenţi. Iar tinerilor de astăzi le transmit să nu se mulţumească cu ceea ce ştiu. Nicolae Iorga spunea: Să te ferească Dumnezeu de omul care a citit o singură carte! Adevărat că dacă ai citit o singură carte, crezi că ea cuprinde adevărul absolut, ceea ce este fals; dacă ai citit două cărţi începi să te îndoieşti, iar dacă ai citit-o şi pe a treia îţi dai seama că există şi alte adevăruri pe care pentru a exista, trebuie să le cunoşti! Sau cum afirma Descartes: Dubito ergo cogito, cogito ergo sum (mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist!). Deci îndoindu-te, cauţi să conştientizezi existenţa ta în Univers şi să meditezi la probleme legate de cauzalitate, la efectele gândirii şi să încerci să trăieşti ca o fiinţă superioară.

Tinerii trebuie să studieze neîncetat, pentru că au acum acces la informaţii din mediul şi real şi virtual, informaţii de orice natură şi, bineînţeles să înveţe cît mai multe limbi străine. Fiecare limbă străină cunoscută reprezintă o viaţă în plus. Iar cei care cunosc mai multe limbi înseamnă că trăiesc mai multe vieţi.

Mihaela Toader – Vă mulţumesc foarte mult, doamnă Profesor. Cu aceeaşi admiraţie şi preţuire pentru Dumneavoastră!

Otilia Doroteea Borcia – Şi eu îţi mulţumesc! Tu eşti pentru mine un dar iar întâlnirea este una minunată: reală.