VIDEO Mitrovica, oraşul urii etnice în Kosovo. „O lume unde legea nu există“
0
Tensiune, instabilitate, sărăcie sunt termenii care ar defini cel mai bine situaţia actuală din Nordul Mitrovicei. Oraşul străbătut de râul Ibar este, de fapt, emblematic pentru diviziunile provinciei Kosovo. Pe 19 aprilie s-au împlinit doi ani de la încheierea Acordului de la Bruxelles de normalizare a relaţiilor dintre Priştina şi Belgrad. Dar cât de normală este viaţa oamenilor de aici?
„Sunt o extremistă pentru că sunt sârboaică şi trăiesc în partea de nord a Kosovo. Toţi de aici suntem extremişti. Trăim într-un loc unde legea nu există“ spune Marina, 31 de ani, în faţa facultăţii de Ştiinţe Tehnice din Mitrovica de Nord.
Drumul de la Priştina la Mitrovica durează aproximativ o oră, dacă prinzi trafic pe şosea. Este presărat cu numeroase service auto, cu ţarcuri pline de maşini – mai vechi sau mai noi, de vânzare sau pentru fiare vechi – cu magazine care vând materiale şi utilaje de construcţii, cu făbricuţe şi alte garaje auto. Între ele s-au ridicat case, mai înstărite sau lăsate la roşu, iar pe fundal se văd munţii încă pătaţi de zăpadă.
Mitrovica de Nord este o regiune despre care înalţii oficiali kosovari spun că se îndreaptă spre normalitate. De fapt, cam toţi responsabilii de conducerea ţării povestesc, cu optimism, despre măsurile excepţionale luate pentru protejarea minorităţilor, despre integrarea lor în deciziile locale şi centrale, despre funcţii de conducere şi câte şi mai câte beneficii asigurate de Constituţia kosovară: cea mai tânără şi cea mai progresistă din Europa. Aceiaşi responsabili mai îngână, spre finalul dialogului, că există „unele probleme” în nord.
„De la încheierea războiului, au făcut în mod constant parte din viaţa lor socială şi instituţională, au fost integraţi în instituţii de la niveluri mici până la nivelul guvernului: viceprim-ministrul face parte din comunitatea sârbă, la fel şi miniştrii, viceminiştrii, primarii“, a declarat preşedinta Atifete Jahjaga. Sârbii au în parlament 10 locuri, iar în Guvern cel puţin două poziţii le sunt rezervate.
„Sunt cetăţenii noştri, viitorul lor este în Kosovo şi drumul lor este spre integrarea europeană“, a mai spus Atifete Jahjaga.
Unde se rupe Mitrovica
Era 31 martie, ziua în care am decis să plec spre Mitrovica, iar aleşii sârbi din parlament intraseră în a doua lună de boicot. În ciuda Acordului de normalizare a relaţiilor Priştina-Kosovo, normalul din teritoriu este departe de promisiunile şi cerinţele puse pe hârtie în birourile Uniunii Europene.
Am comandat un taxi care să mă ducă din Priştina până în sudul Mitrovicei. Şoferul meu albanez nu vorbea engleză, dar am reuşit cu puţinul de franceză cunoscut de mine şi cu mai multul vorbit de el să ne-înţelegem. Mi-a arătat pe drum, închisoarea din apropierea Priştinei, oraşul Maxhunaj în care se află baza trupelor KFOR sau complexul industrial Trepča – un alt motiv de dispută între Serbia şi Kosovo.
E o zi însorită, sudul Mitrovicei, gândit să fie şi centrul oraşului, e animat: oameni în cafenele, aglomeraţie în trafic, câteva claxoane şi copii care mânâncă îngheţată pe stradă. Nimic anormal. Ajungem, în scurt timp, de când am intrat în oraş, la pod. Taximetristul mă întreabă „Stop?”, îi fac semn că da. Îl întreb uşor timorată: „Is it safe?” (E periculos? - n.r.) şi îi arăt cu mâna spre pod. Băiatul dă vehement din cap şi spune: „yes, yes! Go, go!” (da,da! Du-te, du-te! - n.r.).
Aici, la „cap de pod“, şoferii care conduc maşini cu plăcuţe de înmatriculare din Republica Kosovo se opresc sau se întorc. Aici este podul peste Ibar, un simbol al divizării oraşului Mitrovica şi al Kosovo. Aici au murit oameni, deopotrivă sârbi şi albanezi, în conflicte etnice severe care au continuat după războiul din 1999. Aici se rupe oraşul Mitrovica.
5 minute până la sârbi
Podul este o graniţă fizică dintre albanezi şi sârbi. Pe partea din sud a podului sunt parcate, în tihnă, trei maşini ale trupelor KFOR. Fac partea din misiunea MSU – cea compusă doar din carabinieri italieni. Pietonii traversează nestingheriţi podul. Sub el curge liniştit râul Ibar. Pe faleza malului din sud s-au ridicat cafenele şi restaurante populate chiar acum, în jurul orei 17.00, de tineri şi familii.
Trec podul în partea cealaltă. Se văd urmele excavatoarelor care au lucrat la „Parcul Păcii” acum un an: bucăţi imense de asflat şi pământ răscolit formează o imagine dezolantă. Aici fuseseră baricadele ridicate de etncii sârbi în 2011 pentru a-i împiedica pe albanezi să treacă în partea de nord. În 2014, sârbii au distrus baricada, dar au înlocuit-o cu ghivece din beton pentru flori şi copaci mici, astfel încât traficul rutier să nu fie posibil. Podul poate fi traversat doar pietonal. Autovehiculele pot intra în nordul Mitrovicei doar pe un pod aflat în estul oraşului.
Cum păşeşti pe partea cealaltă vezi arborate mai multe steaguri sârbeşti.Maşinile au numere de Serbia, iar dintr-un taxi parcat în apropiere de pod se aude muzică tradiţional sârbească. În cinci minute am ajuns, practic, în Serbia fără să trec printr-un punct vamal. Venind parcă din spatele meu, vocea imamului învăluie întregul peisaj. Sunt în partea creştină a oraşului, dar la această graniţă încă răsună rugăciunile musulmanilor din Kosovo.
În imediata apropiere, pe colţul unei străzi, se vede cafeneaua „La Dolce Vita” – un nume ironic pentru un local care a fost martor la zeci de crime. „Iubita mea a fost şi ea implicată într-un incident, se afla la o masă în barul Dolce Vita, în 2006, cu prietenii ei. Un puşti albanez de 16 ani a venit de pe pod şi a aruncat o grenadă în terasa barului. Prietena mea a fost rănită şi acum poartă cicatricele acelei zile“, povesteşte Dragoljub Stas, sârb din Mitrovica de Nord. Atunci, în 2006, nouă oameni au fost răniţi, unul dintre ei era poliţist al forţelor UNMIK.
Cetăţeni în Nordul Mitrovicei, Kosovo FOTO Iulia Roşu
Integrare pasiv-agresivă
Kovoska Mitrovica, aşa cum se numeşte oficial oraşul, are două religii, două limbi, două etnii şi două naţionalităţi. În Mitrovica trăiesc peste 70.000 de oameni, conform unui recensământ din 2011, iar 96% dintre ei sunt albanezi. Undeva la 20.000 de sârbi şi-au reluat viaţa în nordul Mitrovicei. Faţă de cei care s-au mutat aici după război, Dragoljub s-a născut şi a crescut în Mitrovica de Nord. Lucrează la organizaţia non-guvernamentală „Centrul de Pace şi Toleranţă“, pe un proiect intitulat „Reconnecting Mitrovica“, finanţat de Kosovo Foundation for Open Society. Proiectul „încearcă să implice mai mult societatea civilă şi să-i încurajeze pe liderii instituţiilor publice să vorbească mai liber despre problemele care ne înconjoară, despre transparenţa Acordului de la Bruxelles – pentru că vedem cu toţii consecinţele, dar nu vedem paşii“, precizează tânărul.
Cu Dragoljub (foto dreapta) vorbisem să mă primească preţ de două-trei ceasuri înainte să părăsesc Kosovo. Nu a fost timp destul pentru a străbate nordul Mitrovicei, dar din cele văzute, auzite şi simţite, oraşul pare un „no man’s land“ – un teritoriu ai căror oameni nu vor să aparţină de guvernul kosovar, dar care, în curând, nu vor mai avea de ales. Sârbii de aici se simt trădaţi de Belgrad.
„Acum 2-3 ani, societatea de aici susţinea vehement că face parte din Serbia şi că nu vor renunţa la actele lor, se ridicau baricade fizice şi spirituale. Acum însă sunt foarte puţini cei vocali, mai degrabă are loc o integrare tăcută în Kosovo“, spune sârbul. Opinia lui este împărtăşită de majoritatea celor de aici. Oamenii spun că se simt forţaţi de guvernul de la Priştina, de Bruxelles, dar şi de cel de la Belgrad: care „încă le trimite bani, dar nu îi mai vrea“.
Dragoljub mai precizează că există mai multe programe în Kosovo care vizează dialogul „sârbi-sârbi” tocmai pentru că nordul este o zonă specifică, în timp ce sârbii din celelalte enclave s-au integrat mai rapid: „au fost nevoiţi să-şi schimbe numerele de înmatriculare în cele albaneze, altfel nu se puteau mişca“.
Mitrovica, oraşul emblematic pentru diviziunea kosovară
Frica de moarte la fiecare pas
Deşi oficialii se laudă cu măsurile de securitate şi cu forţele KP (Poliţia Kosovo) trimise în Nord, oamenii de rând trăiesc în continuare cu sentimentul de nesiguranţă.
„Ai mereu această tendinţă de frică, de teamă că albanezii vor trece podul şi atunci noi vom trebui să plecăm. Incidentele din anii 2008-2009 sunt foarte vii şi palpabile pentru noi. Oamenii au înghiţit această pastilă a integrării şi acum ne duc, pas cu pas, către ea, însă eu nu mă simt liber şi confortabil să iau autobuzul din sudul Mitrovicei în Priştina“, povesteşte Dragoljub. Sârbii de aici se simt străini de restul ţării, nu vorbesc aceeaşi limbă şi, de cele mai multe ori, trebuie să mimeze că sunt internaţionali. Nici chiar sârbii care pleacă din Mitrovica în Gracanica, o enclavă aflată în apropierea capitalei Priştina, nu folosesc mijloacele de transport în comun, ci preferă să călătorească în aşa-zisele „dube sârbeşti“, în care se simt mai siguri.
Pe lângă grijile securităţii, intervin şi problemele legate de forţele KP cele care, atunci când arestează un infractor, nu-l pot reţine decât pe un timp foarte scurt, întrucât nu există un sistem judiciar organizat. „Nu avem un sistem valid aici, cineva mă poate omorî şi nu i s-ar întâmpla foarte multe, ar putea pleca fără nicio problemă“, spune îngrijorat Dragoljub.
„Trec podul daca trebuie neapărat să fac asta, nu trec podul să beau o cafea sau să ies în oraş vineri seara în sudul Mitrovicei“
Şi spusele lui se adeveresc. Pe 10 aprilie, un etnic sârb de 17 ani a fost înjunghiat, iar alţi doi sârbi au fost atacaţi de un grup de cinci albanezi care au trecut podul din sudul Mitrovicei, conform presei locale. Incidentul s-a întâmplat la doar zece metri de o patrulă a Poliţiei Kosovare, dar niciunul dintre poliţişti nu a intervenit. Ulterior, trei ofiţeri ai KP au fost suspendaţi din funcţie.
„Ce e Kosovo?”
După o oră de discuţie la sediul ONG-ului, plec cu Dragoljub spre un bar din apropiere. Pe drum, tânărul sârb se salută cu câte cineva la fiecare zece paşi. Mă uit mirată la el. „Suntem puţini oameni care locuim aici şi trăim înghesuit. E normal să ne cunoaştem între noi“, îmi zice. Clădirile sunt triste, dărăpănate, zidurile măzgălite. Din loc în loc mai vezi câte un afiş cu inscripţii ofensatoare la adresa EULEX sau NATO. Pe un afiş scria: „EULEX, go home” („EULEX, du-te acasă!“ - n.r.). Sârbii nu sunt tocmai mulţumiţi de Misiunea Europeană.
„Am un sentiment contradictoriu la adresa Misiunii EULEX, pe de-o parte mi se pare o garanţie pentru noi că nu am fost abandonaţi aici şi că nu au lăsat hegemonia kosovarilor. Pe de altă parte, Misiunea EULEX nu a făcut prea multe, mai bine zis, nu a făcut nimic în încercarea de a rezolva crimele comise împotriva populaţiei sârbe, chiar dacă aceste crime au fost motivate sau nu din punct de vedere etnic. Dar nu e neapărat din cauza incompetenţei EULEX, ci mai degrabă din cauza intervenţiei autorităţilor kosovare în acest proces“, povesteşte Marina.
Marina Dogandzic se prezintă ca fiind extremistă. Şi ea face parte dintr-un ONG care are ca scop responsabilizarea societăţii civile din Mitrovica de Nord. Am cunoscut-o într-un bar care avea pe tavan un poster gigant cu Che Guevara. Se fumează turceşte înăuntru, deşi în Kosovo nu ai voie să fumezi în locuri publice. Marina vorbeşte cu înverşunare la adresa guvernului kosovar şi mă întreabă, iritată, probabil şi retoric: „Ce e Kosovo?“.
Pentru ea, Kosovo nu există, doar guvernul de la Belgrad îi poate impune vreo lege. Cu toate astea, însă, Marina şi-a eliberat acte de cetăţean kosovar. N-a avut încotro, spune ea.
„Chiar dacă totul s-a oprit aici în ultimii 16 ani, în ceea ce priveşte economia, producţia, viaţa normală, am avut totuşi un trai mai bun decât sârbii din restul teritoriului kosovar. Am rămas în sistemul Republicii Serbia care finanţează educaţia, sistemul de sănătate, asistenţa socială de aici. Astea au însemnat condiţii mai bune de trai“, precizează Marina în timp ce-şi stinge supărată ţigara fumată pe jumătate.
Marina a trăit în Priştina înainte de conflict, dar spune că acel oraş nu mai este al ei. Deşi clădirile şi străzile sunt la fel, au nume schimbate, iar oamenii nu mai sunt aceiaşi.
Aşteptările celor doi sârbi de la viitor nu sunt cele mai optimiste. Amândoi cred că acordurile dintre Priştina şi Belgrad sunt, de fapt, un pas înapoi. Marina consideră că „acest proiect al lui Kosovo” nu este unul sustenabil şi că va produce mai multe probleme decât soluţii. „Sunt legi care vor afecta populaţia săracă şi de aici se ajunge la consecinţe dureroase“, e de părere tânără.
Într-adevăr, în Mitrovica de Nord, la fel ca şi în restul statului Kosovo, economia este cea mai pare problemă. Rata ridicată a şomajului îi determină pe kosovari să emigreze ilegal sau să se înroleze ca soldaţi ai Statului Islamic – nu pentru jihad, ci pentru bani. Zona nu are şanse reale de a atrage investiţii străine şi de a creşte economic atât timp cât violenţele de stradă nu sunt aplanate şi există în continuare incertitudini politice.
„Nu avem fabrici de reciclare a gunoiului. Kosovo devine o groapă de gunoi“ (Marina Dogandzic)
O singură soluţie: reconcilierea între comunităţi
Ce vor, de fapt, sârbii din Nordul Mitrovicei? Nimic mai mult decât normalitate. Un sistem educaţional mai bun, acces la un sistem de sănătate competent, o justiţie care să funcţioneze pentru a scăpa de teama cu care trăiesc zilnic. Lucruri absolut normale pentru un trai decent în ţară. De ce nu se pot integra? Din cauza Serbiei, spune preşedinta. „Statul vecin i-a ţinut ostatici, i-a ţinut departe de integrarea cu adevărat în societate şi în instituţii din Kosovo”. În Mitrovica de Nord ar mai exista încă grupări instigatoare care operează ilegal şi care sunt finanţate şi sprijinite de Serbia. „Aceşti cetăţeni sunt victime ale conducerii din Serbia şi ai liderilor din acea zonă a ţării”, a mai precizat preşedinta.
Ca tânăr, în Mitrovica de Nord, un fost oraş minier, nu ai prea multe de făcut. „În afară de a studia sau a te duce la job, nu ai nicio altă sursă de inspiraţie. Viaţa aici e groaznică”, povesteşte Dragoljub în timp ce îmi arată campusul relativ nou al Universităţii Priştina - cea care a fost relocată din capitală, după războiul din 99.
Cei doi sârbi mă însoţesc până la podul peste Ibar, cel care a fost reabilitat cu sprijinul guvernului francez. Îi las pe Dragoljub şi Marina chiar în faţa cafenelei „Dolce Vita”, iar eu mă îndrept spre sudul oraşului. Dacă la venire, ofiţerii KFOR păreau mai relaxaţi, la apus, patru maşini cu trupe de poliţie supraveghează, cu motoarele şi farurile pornite, intrarea pe pod dinspre Mitrovica de Sud. O dovadă în plus că tensiunile din acest oraş mocnesc şi orice mic incident poate duce la noi vărsări de sânge. Doar timpul va spune dacă sârbii şi albanezii au învăţat să ierte trecutul pentru a putea avea un prezent decent şi un viitor european. Altfel, fuga după normalitate e în zadar.
Citiţi şi primul episod: Kosovo — mezinul ambiţios al Europei. Îi va recunoaşte România independenţa?
Scurt istoric. Însângerat
Mitrovica de Nord a devenit o municipalitate separată în 2013, în urma crizei din Nordul Kosovo. Atât oraşul, cât şi municipalitatea au fost grav afectate de războiul din 99. Potrivit OSCE, zona a fost intens utilizată pentru activitatea de gherilă a UCK înainte de război. A revenit apoi sub comanda sectorului francez al NATO: 7 mii de trupe franceze aveau centrul în Mitrovica.
Imediat după război, oraşul a devenit un simbol al diviziunii etnice. Partea de sud a oraşului, care a fost profund afectată, a fost repopulată cu 50.000 de albanezi. Numărul a crescut, mii de refugiaţi din satele din apropiere venind aici. Aproximativ 6.000 de romi au fugit în Serbia sau au fost relocaţi în tabere de refugiaţi în Mitrovica de Nord. Aproape toţi sârbii care locuiau pe malul de sud au fost remutaţi în Mitrovica de Nord după război.
Mitrovica a devenit centrul luptelor etnice dintre cele două comunităţi, alimentate de prezenţa extremiştilor naţionalişti din ambele tabere. Din cauza situaţiei tensionate din oraş, trupele KFOR şi Poliţia UNMIK (Misiunea de administraţie interimară a Naţiunilor Unite în Kosovo) au fost plasate aici pentru a preveni conflictele. Totuşi, acte de violenţă s-au petrecut de ambele părţi ale râului.
Tensiunile au escaldat considerabil în Mitrovica după ce Kosovo şi-a declarat independenţa pe 17 februarie 2008. Serbia şi sârbii din Nordul Mitrovicei nu recunosc provincia Kosovo.
Se încarcă comentariile...
