Reportaj din Simferopol

Sâmbătă dimineaţa. Oraşul adormit se trezeşte uşor la viaţă în sunete şi claxoane de maşini arborând steagul Rusiei. Din megafoane răsună vocea propagandistă ce-i indeamnă pe cetăţeni la vot. O atmosferă orwelliană dacă nu ar fi pentru cele câteva pete de culori date de magazinele cu produse occidentale şi tinerii îmbrăcaţi modern.

Mă îndrept într-o marshrutka (microbuz) destul de plină, chiar şi pentru o zi de weekend, către Rada (Clădirea Parlamentului). Călătoria costă 2.50 hryvnia (mai puţin de 1 leu românesc) şi durează 45 de minute. Am suficient timp să observ un oraş cu contraste ce-mi aminteşte de Bucureştiul anilor '90. Maşini luxoase contrastând cu lipsa infrastructurii rutiere şi blocuri ponosite.

În faţa Parlamentului-surpriză. Un steag uriaş, în culorile Rusiei, este arborat la intrare. Cineva ştie ceva ce noi nu ştim, îmi trece prin gând. Clădirea e înconjurată de soldaţi. Refuză să vorbească cu presa (strânsă aici pentru eliberarea acreditărilor pentru referendumul de mâine). Zâmbesc din când în când la câte o glumă a ziariştilor dar nu lasă pe nimeni să intre.

Atmosfera e contrastantă. La numai câţiva zeci de metri de clădirea Parlamentului încercuită de militari, un parc pentru copii, plin de părinţi ce par să nu se ingrijoreze prea mult de atmosfera de vis a vis.

Mă îndepărtez de zonă, căutănd să vorbesc cu oamenii de pe stradă. Nici nu merg câteva sute de metri, printre maşini luxoase şi cafenele cu preţuri prohibitive chiar şi pentru cineva venit de afară, că dau de o coadă considerabilă la farmacie. “E normal?”, îl întreb pe ghidul meu. “Nu. Toată lumea se pregăteşte cu cele necesare. Nu ştim cum vor fi preţurile de săptămâna viitoare sau în caz de ceva...”, lăsând propoziţia neterminată parcă dinadins.

Într-adevăr situaţia e contrastantă pe străzile Simferopolului. Oamenii încearcă să trăiască normal, ca şi cum trupele ruseşti nu ar desăşuare exerciţii militare la numai câteva zeci de minute de aici, ca şi cum protestele din Donetsk soldate cu câţiva morţi şi răniţi nu li s-ar putea întâmpla şi lor. E o stare de care te molipseşti foarte uşor în atmosfera aparent calmă.

O atmosferă atât de calmă încât, câteva străzi mai jos de coada interminabilă la farmacie, dăm peste o nuntă. Vica şi Vitalie se căsătoresc astăzi iar pentru ei referendumul va fi pentru totdeauna suprapus celei mai fericite zi din viaţa lor. 

„Ne căsătorim în Ucraina şi mergem în luna de miere aici acasă, în Rusia. Doi iepuri dintr-un foc”, îmi mărturiseşte Vitalie în timp ce-şi conduce mireasa către oficiul de stare civilă.

Mai jos, la câteva străzi bune de centru, un magazin cu vânzătoare ce-şi aşteaptă clienţii. “Cum merge treaba?”, întreb într-o rusă aproximativă, învăţată din mers, în ultimele zile. “Harasho, harasho!”, răspunde Maya, o doamnă ce lucrează aici de când se ştie. “Nu votez mâine. La ce bun? Putin e la fel de rău ca şi cei de la Kiev. Nu se schimbă decât stăpânii nu şi regulile.” Colega ei mai tânără dă din cap aprobator.

Străzile Simferopoului sunt la fel de diverse şi contrastante ca şi populaţia ce locuieşte aici. Cei mai mulţi cred că regiunea va deveni teritoriu rusesc de mâine, în ciuda opoziţiei unora şi a deznădejdii altora. Toţi speră ca totul să se desfăşoare paşnic. Mulţi însă se pregătesc şi pentru o situaţie mai puţin fericită.