Reţetar 2019: revoluţia care se transformă în partid

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

De la Revoluţia Franceză încoace, la întrebarea „cum să distrugi mai rapid o mişcare de revoltă care pune în primejdie sistemul“ răspunsul este acelaşi.

Ia liderii mişcării anti-sistem şi transformă-i în politicieni, dă-le pe mână forţa şi avantajele puterii, „îmburghezeşte-i“, cum spunea Troţki, şi ai reuşit să faci ca oameni dedicaţi în cel mai sincer mod idealurilor revoluţionare (pe care la denumim azi „anti-sistem“) să devină exponenţi feroce ai sistemului şi valorilor sale de constituţionale. Oferă-le „privilegiile care nu pot fi refuzate“ şi-i vei transforma în cei mai vajnici apărători ai sistemului de privilegii. Există acum şi manuale specializate, extrem de interesante, care detaliază modul în care diverse structuri ale statului pot prelua şi deturna forţa unei mişcări contestatare, procedeele fiind verificate şi prezentate pe larg, de la momentul primului contact benign cu „obiectivul“ până la recrutarea lui, direct sau indirect, în formulă activă sau transformându-l în „conservă“ pentru a fi activată ulterior într-o carieră care i se deschide magic în faţă.

Dar mai există şi alte situaţii, extrem de speciale, în cazul în care personajul anti-sistem chiar are o valoare intrinsecă excepţională, extrem de preţios deoarece este deja liderul unei revolte, imaginea de marcă a acesteia, este simbolul cel mai pur şi de neatins al refuzului oricărui compromis, îndemnând nu numai la ieşirea în stradă, ci la participarea directă la acţiune, în spiritul doctrinei anarhiste învăţate în organizaţia din care provine. Este incontestabil deoarece refuzul său este absolut sincer şi vizează orice formă de autoritate care, din start, nu poate fi decât compromisă prin pactul său cu forţele oculte de toate mamele şi orientările. Este idolatrizat de tineri pentru că e curajos, vorbeşte pe limba lor, susţine libertatea absolută (sexuală în primul rând), zice că bogăţiile trebuie împărţite în mod egal între toţi membrii societăţii, doreşte reforma societăţii şi a sistemului de învăţământ etc.

Vorbe goale? Vă înşelaţi profund, căci aş vrea să vă amintesc că acesta era profilul liderilor Revoluţiei din mai ’68 din Franţa. Mai ştiţi ceva de ei? Nu? Păcat, pentru că răspunsul este semnificativ pentru ce se pregăteşte acum pentru câţiva dintre liderii carismatici ai „vestelor galbene“.

Daniel Cohn-Bendit, „Danny le Rouge“, cel care atunci era recunoscut drept una dintre figurile cele mai marcante ale mişcării de protest a studenţilor, spunea că se opune în mod egal doctrinei comuniste, cât şi cele capitaliste. Devine ecologist german în anii ’80 şi apoi deputat european în 1994, adept fervent al ideii de Europă federală. În 1997 provoacă o oarece surpriză publicând cartea Une envie de politique în care pledează pentru valorile capitalismului şi economiei de piaţă. Devine şi un susţinător convins al lui Macron la a cărui campanie participă în 2017, convingându-l pe actualul Preşedinte al Republicii Franceze să să-şi joace propriul rol într-un film regizat de el. Dar povestea cu totul interesantă este alta: în arhivele Fundaţiei Heinrich Boll – după cum relatează Frankfurter Allemagne Zeitung – se găsesc 40 de volume conţinând corespondenţă legată de activitatea partidului Verzilor. Doar două sunt interzise accesului public: cel al lui Daniel Cohn-Bendit şi al unui alt deputat, ziarul german susţinând că este vorba despre documente confidenţiale care privesc corespondenţa purtată în legătură cu cartea „Marele Bazar“. Aceasta a fost publicată în 1975 şi evocă activitatea sa de educator într-o grădiniţă „alternativă“ din Frankfurt, Cohn Bendit mărturisind că „mi s-a întâmplat de mai multe ori ca anumiţi copii să-mi deschidă şliţul şi să înceapă mă gâdile. Reacţionam în mod diferit în funcţie de circumstanţe, dar dorinţa lor îmi punea o problemă. Îi întrebam: «de ce nu vă jucaţi împreună, de ce m-aţi ales pe mine şi nu alţi copii?»... Dacă insistam, totuşi îi mângâiam. Aveam nevoie să mă accepte în mod necondiţionat. Doream ca ei să mă dorească şi făceam totul pentru ca ei să devină dependenţi de mine“.

Michel Rocard a fost şi el printre revoltaţii din mai ’68 pentru a deveni prim-ministru al Franţei în perioada 1989-1991 în timpul preşedinţiei lui Mitterand. Interesantă şi semnificativă este şi cariera lui Andre Glucksman, tânărul intelectual de orientare maoistă care scria pentru Action articole în apărarea Revoluţiei Culturale, membru al grupării „Stânga Proletară“ creată în septembrie 1966, a devenit mai apoi adversar convins al URSS şi, mai apoi, începând cu anii 80, unul dintre liderii curentului de opinie pro-american, susţinând cu tărie intervenţia în Irak şi campania NATO din spaţiul fostei Iugoslavii. În acelaşi sens va evolua şi cariera lui Bertrand Koushner, fost membru al comitetului de grevă al studenţilor medicinişti, Paris ’68. Atunci începe o activitate profund angajată în zona umanitară, mai întâi în Vietnam în perioada războiului, devenind secretar de stat apoi ministru în guvernele Rocard (socialist), apoi în cel de dreapta al lui Fillon în perioada preşedinţiei Sarkozy, apoi susţinător fervent al lui Macron. Printre cei 19 membri fondatori ai organizaţiei „Medecins du monde“, el rămâne în istorie prin doctrina sa privind „dreptul de ingerinţă umanitară“ în termenii căreia se permite unui stat să violeze suveranitatea naţională a altui stat pentru a răspunde unei crize umanitare de mari proporţii.

Mi-am amintit şi v-am reamintit şi dumneavoastră de aceste nume (lista este mult mai lungă) deoarece acum, tot în Franţa (dar nu numai), partidele politice de pe scena tradiţională, aflate în mare pierdere de credibilitate şi cu perspective nesigure pentru europarlamentarele de peste câteva luni, încep să-şi anunţe deschis interesul pentru diverse puncte de pe agenda de revendicări a „vestelor galbene“, intrând în stare de alertă din momentul în care începe să se concretizeze perspectiva că protestatarii ar vrea să formeze un partid politic. Toată lumea pare interesată să folosească imediat o asemenea mişcare: în primul rând oamenii lui Macron, mai demult adepţii transformărilor platformelor civice în partide politice, apoi extrema dreaptă a lui Marine Le Pen şi extrema stângă a lui Melenchon.

Cine îşi va trage partea cea mai consistentă de revoluţionari? Manualele spun că cine va oferi posturile cele mai interesante, indiferent de ideologie sau de promisiunile din perioada anterioară. Se termină şi cu revoluţia? Nu-i bai, vine alta, iar partidele au o listă mereu deschisă pentru oameni de valoare doritori să se sacrifice pentru binele naţional. Dar până atunci e de urmărit cu mare atenţie evoluţia revoltei „vestelor galbene“ şi modul în care vor fi recuperaţi de sistem liderii ei, cei pe care viceprim-ministrul italian Salvini îi îndemna să nu înceteze lupta căci urmează să apară curând „o nouă Europă“. S-a mai zis odată asta şi am văzut ce-a ieşit. Poate acum să fie altceva?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite