Revanşa dreptei? Libertatea, sau comunismul

Capul lui Lenin provenind de la o statuie dezvelită în fostul Berlin de Est în 1970

E vestul, cu SUA în frunte, captivul unei stângi tot mai anticapitaliste şi antidemocratice? Nu e condamnat să fie veşnic. Revanşa libertăţii americane asupra comunismului a început în Texas. A Europei, în Spania.

Comunismul apusean contemporan nu se mai numeşte ca pe timpuri, cel sovietic. Sau cum îşi mai zice, azi, partidul unic al Chinei capitalist-sclavagiste. Lupul şi-a schimbat părul şi, deşi e neomarxism curat, îşi atribuie denumiri elevate, ca ”teorie rasială critică”, ori ştiinţifice, evocând ecologism radical sau aşa-zisa ”justiţie” socială, care numai justiţie nu e. 

În esenţă, însă, năravul şi-a rămas sieşi identic. E anticaptialist, antiamerican, antisemit şi, deşi îşi clamează frecvent aderenţa la democraţie, e vorba, dacă noţiunea e atent examinată, de ceva ce ar semăna cu ”democraţia populară” a Chinei comuniste, cea care-şi supraveghează la sânge populaţia şi-şi ameninţă vecinii neînrobiţi în numele ”armoniei”.  

Pandemia şi măsurile adoptate întru combaterea ei au încurajat masiv instinctele şi tendinţele liberticide manifestate de această stângă neomarxistă, tot mai radicală. 

Supriza americană

Dar pendulul nu s-a defectat. Oscilează, oriunde mai au loc alegeri libere, documentând, între altele, că setea de libertate a occidentalilor încă n-a murit. Şi că realitatea bate ideologia. Victorii regionale covârşitoare asupra ideologilor progresişti şi a braţelor lor politice au repurtat, în vest, mai nou, candidaţi conservatori din sudul SUA şi din capitala Spaniei. Nu puţini observatori le-au cotat drept ”neaşteptate”, ”surprinzătoare” sau ”uimitoare”. 

N-au fost aşa decât pentru politologii şi sociologii care s-au obişnuit să se informeze doar din presa mainstream, una captivă şi ea, în parte, aceleiaşi tendinţe de galopantă îndoctrinare neomarxistă, aflată la bază unei proces de rapidă evacuare din cetate a oricăror naraţiuni compatibile cu liberalismul economic clasic şi cu valorile conservatoare.

Aderenţa la aceste valori şi idei în ciuda diversificării lor etnice rapide i-a determinat pe texani să-i elimine acum câteva zile, într-un scrutin special derulat în zona Dallas-Fort Worth, pe democraţi, din cursa pentru Camera Reprezentanţilor. În scrutinul de balotaj vor figura doi republicani, între care Susan Wright, văduva, susţinută de fostul preşedinte Donald Trump, a unui congresman mort, recent, de Covid, care a lăsat locul vacant.  

În ajunul alegerilor, inamicii ei au încercat să-i blocheze victoria cu apeluri telefonice robotizate, calomniind-o ca ”ucigaşă a soţului ei”. În zadar. Or, cu metropolele şi cu suburbiile sale prospere, marcate de schimbări de macaz politic favorizând net stânga, Texas figurase în alegerile prezidenţiale din 2020, mult timp, ca stat care ar putea deveni ”balama” şi trece cu arme şi bagaje de partea democraţilor. 

Ce anume a generat repatrierea multor texani ex-liberali, sau conservatori, în tabăra dreptei? Ideologizarea şi radicalizarea agendei politice la Washington, precum şi abandonarea electoratului lăsat în multe regiuni pradă grijilor lui curente, au jucat de bunăseamă un rol decisiv în acest proces de grabnică erodare a popularităţii stângii. 

Rău i-a speriat pe alegători în special ceea ce republicanii numesc ”agenda socialistă a democraţilor”, cu tot cu deschiderea frontierelor şi lipsa controlului lor eficient, cu distrugerea a mii de locuri de muncă în industria energetică pe bază de dogme ecologice, precum şi sporirea taxelor şi impozitelor pentru întreţinerea unui program de împrumuturi împovărând masiv, pe ani şi decenii, bugetele publice şi generaţiile viitoare. 

La grijile de natură economică s-au adăugat, desigur, alarma generată de sporirea fără precedent a criminalităţii, după anemierea prin subfinanţare a forţelor de ordine în siajul unui război cultural dus cu necruţare nu doar prin ofensarea sistematică a poliţiei, ci şi în şcoli, unde se propune  îndoctrinarea sexuală şi rasială a copiilor încă din clasele primare.

Din frica de agende extremiste s-au produs ecrasantele izbânzi electorale republicane în zone care, în condiţii normale, ar fi putut lesne rămâne sau trece la democraţii texani.

Revanşa dreptei spaniole

Cuplată cu sastisirea inevitabilă iscată de draconic restrictivele demersuri antipandemie, aceeaşi frică a constituit şi temeiul nu mai puţin zdrobitoarei victorii a conservatorilor spanioli la Madrid. Unde Partidul Popular, de centru dreapta, nu şi-a dublat doar numărul de mandate, ci a obţinut chiar mai multe, în speţă 65 faţă de 30 la alegerile trecute, oferindu-i un triumf epocal şefei locale, Isabel Díaz Ayuso, a formaţiunii conservatoare. 

Succesul extraordinar obţinut de Ayuso pe baza lozincii ”libertate sau comunism” şi scorul dezamăgitor al socialiştilor şi progresiştilor în fruntea unei stângi care a contraatacat, punând un fals semn de egalitate între conservatori şi dreapta populistă, ca să poată cere spaniolilor să se decidă ”între democraţie şi fascism”, au şi produs efecte considerabile. 

L-au determinat pe liderul stângii progresiste Podemos, Pablo Iglesias, să arunce prosopul şi să-şi dea demisia în seara scrutinului, pe liberali să rateze baremul de 5 la sută din sufragii şi să-şi piardă astfel reprezentarea în parlamentul regional, iar pe socialiştii premierului Sanchez să-şi vadă partidul guvernamental redus aproape la insignifianţă. 

Gruparea guvernamentală a lui Pedro Sanchez va ocupa în viitor, cu numai circa 16,8 la sută din voturi, locul trei în forul legislativ madrilen, în urma stţngii ecologiste. Ceea ce echivalează relamente, aşa cum au estimat conservatorii, cu un vot de blam regional la adresa premierului şi a socialiştilor lui.

În răstimp, spre a accede la funcţia ei executivă, Ayuso, se poate lipsi chiar şi de sprijinul dreptei populiste, ce şi-a sporit de asemenea zestrea de voturi, obţinând un mandat în plus. Căci reprezentanta ”Partido Popular” a ratat de puţin majoritatea absoilută dar a depăşit net numărul voturilor obţinute, împreună, de toate cele trei partide ale stângii spaniole, astfel încât, în turul de balotaj, n-ar mai avea nevoie, pentru numirea în funcţie, decât de o majoritate simplă.

Conservatorii au transformat curajos şi cu succes scrutinul într-un plebiscit covid şi pentru libertate,  în care alegătorii au refuzat categoric  alarmismul antipandemie, cu corolarul său, masivele lockdownuri şi închideri de magazine, hoteluri şi restaurante, impuse de guvernul socialist al lui Sanchez într-o ţară trăind în bună parte din turism. 

Alte dogme, aşteptări, cutume şi predicţii prăbuşite

Realitatatea se răzbună pe ideologie şi în alte zone ale vestului. De pildă în Franţa, unde zeci de generali şi mulţi ofiţeri superiori şi militari activi sau în retragere au criticat dur, într-o scrisoare deschisă, riscul ”dezintegrării Franţei” şi al unui ”război civil”.

Ameninţând abia voalat cu un puci menit să contracareze distrugerea ţării prin politicile împăciuitoriste promovate de autorităţi faţă ”islamism” şi ”hoardele din suburbii”, apelul militarilor, condamnat virulent de stânga, a suscitat nu doar, previzibil, regretabila susţinere a extremei drepte, ci şi înţelegere la oameni politici conservatori. Pentru care scrisoarea generalilor e un ”strigăt de ajutor”. 

Eurodeputata conservatoare Rachida Dati, ex-ministru al justiţiei sub Sarkozy, a estimat că scrisoarea generalilor ”reflectă realitatea”. Ziarul austriac Die Presse o citează, afirmând că, ”despre o ţară chinuită de un război de gherilă urbană, pusă în pericol de o constantă şi intensă ameninţare teroristă şi tot mai  confruntată cu inegalităţi extreme şi vădite, nu se poate spune că i-ar merge bine”. Alarma finală, sporind mult efectul scrisorii, pare s-o fi dat la Paris înjunghierea căreia i-a căzut victimă, recent, o poliţistă. 

De refuzul intrării în acţiune a politicienilor de centru întru aplanarea unor crize evidente, scăpând, prin inacţiune, de sub orice control, profită, pretutindeni, ideologii şi extremiştii, de dreapta şi de stânga. Care se înfrăţesc şi se potenţează mutual. 

La antipod pare a se situa Marea Britanie condusă de conservatori. Unde, în ciuda prediciţiilor negre, post-Brexit, ale majorităţii covârşitoare a observatorilor şi în pofida celor trei lockdownuri, care au redus PIB-ul anul trecut cu 10 procente, creşterea economică actuală nu e doar dinamică. E fabuloasă şi colosală. 

E fără precedent. Economiştii, scrie ziarul german Handelsblatt, nu fără invidie, le prezic britanicilor ”o creştere de 7% anul acesta, ceea ce ar fi un record postbelic. Bank of England îşi va corecta joi prognoza actuală proprie, care e şi-a FMI, de 5%. În acest ritm, Regatul Unit va depăşi nu doar zona euro, ci şi Statele Unite”. 

Unde stânga nu oboseşte să compenseze politica înmulţirii exponenţiale a datoriilor prin tăierea oricărui incipient elan postcovid, afirmând, în contra realităţii alegerii unor preşedinţi şi vicepreşedinţi de culoare, că America ar fi o ţară ”structural rasistă” şi ”rea”. 

E probabil, deci, ca, prin revanşa realităţii, republicanii de peste ocean să continue să-l contrarieze pe Joe Biden şi pe doctrinarii partidului său şi să-şi adjudece victorii electorale substanţiale. Iar de ameliorarea sensibilă a situaţiei economice de dincolo de Canalul Mânecii, să profite pecuniar, consistent, nu doar sutele de mii de români din Regat, ci şi, politic şi electoral, conservatorii premierului Boris Johnson. 

În ce priveşte stânga occidentală democrată, desfiinţată parcă, vai, de cea extremistă, nu pare deloc rezonabilă prezumţia că va învăţa realmente, rapid, din eşecurile ei actuale şi va reveni la pragmatism, despărţindu-se la timp şi credibil de flirtul cu ideologiile radicale ale mişcărilor neomarxiste.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle