Revigorarea Stângii europene

FOTO Arhivă

Recentele alegeri federale parlamentare din Germania au evidenţiat un fenomen european mai amplu: renaşterea partidelor de stânga.

În Germania, ponderea cumulată a opţiunilor de stânga, reprezentate de SPD (25,7% din voturi), Grüne/Verzii (14,8%) şi Die Linke/Stânga (4,9%) o depăşeşte semnificativ pe cea a Dreptei, formate din CDU/CSU (24,1%) şi FDP/Liberali (11,5% din voturi). Scrutinul din Germania vine în contextul în care în statele nordice (Danemarca, Finlanda, Suedia, Norvegia) se află la conducere partide/coaliţii de stânga. În Uniunea Europeană, Spania şi Portugalia sunt conduse de premieri de centru-stânga. La aceasta trebuie să mai adăugăm, desigur, victoria Partidului Democrat şi a lui Joe Biden în Statele Unite.

Cuvântul „renaştere” trebuie înţeles în contextul istoriei stângii europene. Ultimul preşedinte de stânga al Comisiei Europene a fost italianul Romano Prodi (1999-2004), cel căruia România îi este datoare moral pentru atitudinea prietenoasă, ce a făcut posibilă închiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Stânga europeană s-a aflat după anul 2000 într-un proces de erodare sistematică, accelerată de criza economică (2008-2010) şi problema migraţiei din Africa de nord şi Orientul Mijlociu (2015-2016). În faţa crizelor, mesajele dominate de valori precum solidaritate, justiţie socială, egalitate nu au fost atractive într-un climat dominat de frică şi egoism. Dreapta a miza pe individualism şi egoism, iar populiştii pe frică, reuşind să câştige numeroase scrutine. Adesea, Stânga europeană a fost prea dogmatică în afirmarea valorilor sale dar şi prea puţin consecventă în aplicarea lor, atunci când s-a aflat la putere. Criza de lideri în Uniunea Europeană a afectat într-o mare măsură partidele stângii, iar degringolada ideologică i-a determinat pe numeroşi comentatori să proclame ritos extincţia social-democraţiei şi dizolvarea ei într-un „progresism” ambiguu şi eclectic.  

Acum, lumea este în continuare în criză, cea sanitară, desigur, dar se formează un context internaţional pentru o nouă contagiune internaţională a ideilor de stânga. Lupta de clasă este de mult abandonată, însă consecinţele neo-liberalismului în plan economic şi a conservatorismului în plan social creează macro-contextul renaşterii stângii democratice europene. Temele atractive pentru un număr semnificativ de alegători privesc identitatea individuală şi de grup şi solidaritatea socială. Discursul conservator asupra identităţii individuale, potrivit căruia europeanul este prin excelenţă, dacă nu exclusiv, „alb”, „creştin” şi „heterosexual” a lăsat în afara corpului social simbolic numeroşi cetăţeni ai statelor europene, care doresc să fie acceptaţi drept subiecţi legitimi ai contractului social. Stânga a livrat acest mesaj integrator, iar acesta este tot mai larg împărtăşit în societăţile occidentale.

Cheia de boltă a revigorării stângii europene o reprezintă tematica solidarităţii. Aparent paradoxal, pandemia COVID-19 a relevat faptul că individualismul agresiv promovat de conservatori şi liberali nu corespunde nevoilor societăţii. Nu este întâmplător faptul că statele cu o rată mare de vaccinare sunt şi cele în care social-democraţia a câştigat sau va obţine poziţii importante la următoarele scrutine parlamentare. Vest-europenii au înţeles cu rapiditate faptul că individualismul la probleme colective complexe nu funcţionează, astfel încât au redescoperit social-democraţia.

În strânsă legătură cu tema solidarităţii este cea a inegalităţii şi a polarizării sociale. Berlinezii, care sunt departe de a fi marxist-leninişti, au votat duminică (56% de acord) pentru exproprierea marilor proprietari de locuinţe, ca o posibilă soluţie la preţul tot mai ridicat al chiriilor. Votul berlinezilor la referendumul consultativ a indicat o problemă sistemică: sărăcirea, adesea sub limita nivelului minim al supravieţuirii, a celor care au un loc de muncă. Fenomenul este foarte extins, după cum ştim, şi în România, însă este o situaţie care poate fi regăsită în majoritatea societăţilor europene. Dreapta nu este preocupată de acest subiect, mizând pe impozite cât mai mici, care să-i favorizeze pe cei deja bogaţi.

Într-un plan teoretic mai general, revigorarea stângii europene infirmă două dintre profeţiile la modă în ultimul deceniu: social-democraţia va dispărea, aşa cum s-a întâmplat cu unele din marile partide ale secolului al XIX-lea după Marele Război, ca urmare a generalizării votului universal; ideologia nu contează, ea fiind înlocuită de marketingul politic. Poate amănuntul cel mai relevant este faptul că social-democraţii germani, câştigătorii relativi ai scrutinului de duminică, au cheltuit pentru publicitatea pe Internet mult mai puţin decât au făcut-o Verzii şi creştin-democraţii. Faptele arată că ideologia rămâne un puternic factor al identităţii politice şi, în pofida analizelor superficiale, ascensiunea social media a contribuit la fragmentarea opţiunilor politice, însă ideologiile, renovate, îşi păstrează un loc proeminent în societăţile europene.

Alegerea lui Joe Biden şi câştigarea alegerilor din Germania de către SPD amorsează un proces de revigorare a social-democraţiei europene. Desigur, nu în toate statele europene partidele stângii vor câştiga scrutinele naţionale, dar trendul principal este în direcţia acestora. Miza centrală pentru stânga europeană o reprezintă câştigarea alegerilor pentru Parlamentul European din 2024. În alegerile din 2014 şi 2019 Socialiştii Europeni au încercat câştigarea alegerilor cu capi de listă selecţionaţi dintre „politicienii de Bruxelles” (Martin Schulz şi Frans Timmermans), iar rezultatele au fost dezamăgitoare. Acum, pentru prima dată în ultimul deceniu, se discută despre schimbarea strategiei, iar premierul Spaniei Pedro Sanchez (născut în 1972) ar putea  deveni propunerea Partidului Socialist European pentru a prelua conducerea Comisiei Europene. Sanchez este carismatic şi aplică în Spania în mod consecvent politici de stânga. Este un om politic deja experimentat în conducerea unei ţări, putând genera mai multă încredere decât politicieni fără experienţa politicii naţionale.

Este devreme pentru a întrezări cursul evenimentelor politice din următorii ani, însă revenirea Stângii la putere în instituţiile europene creează premisele deopotrivă ale adâncirii integrării europene şi creşterii importanţei solidarităţii între Est şi Vest, între Nord şi Sud.