România între Colţescu şi Erdogan sau doar şansa de a intra (prost) în istorie a unui oarecare arbitru de fotbal?

Sebastian Colţescu FOTO EPA-EFE

Evenimentul de la Paris creat de dl. arbitru de fotbal Colţescu, a trimis brusc România pe prima pagină a actualităţiii mondiale între primele zece „cele mai citite“, cu o viteză şi persistenţă a informaţiei de care am beneficiat, la modul fericit, doar prin performanţa de odinioară a Nadiei Comăneci.

De data asta, procesul este negativat şi exacerbat de o serie de elemente contextuale pe care, desigur, românul nostru nu avea de unde să le ştie şi, în consecinţă, aşa cum bănuiesc, a intrat cu bocancii într-o zonă de sensibilităţi extreme. Rezultatul este acesta care se rostogoleşte acum într-o veselie.

Deja, oricât de trist ar fi să spun acest lucru, pe nimeni nu mai interesează persoana Sebastian Colţescu şi nici cum va fi penalizat naţional şi internaţional pentru gestul pe care l-a făcut. Pe nimeni nu interesează şi, în orice caz, sub presiunea amplorii cazului, nu mai are timp să declanşeze procesul normal de judecare a lucrurilor, adică mai întâi eventuale măsuri disciplinare luate de forumul naţional de specialitate, apoi, în cazul că nu ar fi considerate suficiente, trecerea la nivelul superior care este cel al federaţiei internaţionale. Jocurile par făcute.

Dar cea mai importantă discuţie ţine de contextul în care se petrece totul şi în care întâmplarea de acum ar trebui să folosească drept lecţie.

De decenii, sportul la nivel internaţional a devenit una dintre scenele pe care se poate impune şi păstra imaginea de putere a unei naţiuni, a talentului şi vigorii sale, argument cultivat cu osârdie, la fel de preţios ca parte egal importantă a supremaţiei obţinute ideologic, economic sau militar. Pe măsură ce manifestările sportive, cel din fotbal în primul rând, au devenit distracţia preferată a unor categorii sociale din ce în ce mai extinse, meciul de fotbal se transformă în singura distracţie de mare spectacol care este perfect accesibilă. Relativ ieftină datorită costul biletului de intrare pe stadion sau este gratis în momentul în care e reluată pe toate canalele de comunicare în masă. Extensia cea mai interesantă - şi de departe cu posibilităţile cel mai uşor şi amplu exploatate de politicieni, vine din faptul că meciurile sunt transmise în direct prin satelit şi, în consecinţă, tot în direct se asistă la momentul victoriei sau înfrângerii, echivalent de cele mai multe ori cu ridicarea steagului sau coborârea sa în bernă.

În acest sens, echipele de susţinători din tribune şi în afara lor au suferit un element real de transformare dintre cele mai spectaculoase: din grupe de fani, au evoluta în grupări de sine stătătoare, organizate ca atare, cu lideri, reguli, reguli de comportament, acestea din urmă evoluând cel mai dramatic, pe măsură ce încrâncenarea de orgolii devenea complet adversativă. De aici violenţele extreme, dar, tot de aici, nevoia cluburilor de a nu pierde susţinerea grupurilor reprezentative de ultraşi, cei care, dintr-un reflex profesionist cultivat, încep să adopte elemente naţionaliste de identificare, tocmai pentru a transmite apartenenţa lor la un anume şir de valori şi credinţe, devenind „luptători“ care adoptă simboluri de identificare regionale sau naţionale.

Drept urmare, de mult timp, tot ce se petrece în incinta unde se desfăşoară competiţia şi în afara acesteia ca elemente legate sau conexe evenimentului sportiv sunt foarte atent urmărite de observatori specializaţi şi de analişti specializaţi gata să identifice instantaneu orice derapaj, să apese pe butonul de alarmă cu maximum de rapiditate pentru a se evita ca evenimentul în cauză, nesancţionat imediat, să fie preluat ca element de confruntare de către tribune şi apoi să fie extins la nivel social şi politic.

Asta nu este teorie, chiar dacă mecanismul pare de tip SF dacă raţionăm totul în termenii meciurilor noastre pe plan local şi al nesemnificativului nivel de participare al unora dintre marile echipe cu galeriile lor la meciuri în România. Cu totul alta este situaţia în alte zone ale lumii sau din Europa şi, din această cauză, de fiecare dată, înaintea unor meciuri „sensibile“, există sesiuni de pregătire speciale cu analişti care au făcut carieră doar în studiul mesajelor sportive şi folosirea acestora în momente politice sensibile.

Exagerare voită? Să vedem.

În primul rând, meciul respectiv era între o echipă din Franţa şi una din Turcia, asta în momentul în care între cele două ţări există o relaţie politică mai mult decât complicată, aproape de ruptură, dusă la nivel de cuvinte grele şi insulte în NATO şi UE. Oricât s-ar dori - şi sunt convins că dorinţa este reală şi eforturile au fost făcute cu maximum de bună-credinţă, politizare evenimentului era  imposibil de evitat, poate şi din cauza faptului că, aşa cum ştiţi, în Franţa trăieşte o extrem de importantă minoritate de origine turcă. 

Pierre Webo FOTO EPA-EFE

O tensiune de fundal care se putea revărsa în orice clipă, folosind orice pretext. Cu atât mai năucitoare a venit remarca publică, deci oficială şi înregistrată ca atare, a domnului Colţescu (nu pe „persoană fizică“ şi ca membru al echipei oficiale române de arbitraj), considerată rasistă la adresa lui Pierre Achille Webo (foto), unui membru de culoare al staffului tehnic al echipei turce. Iar reacţia turcilor este perfectă, de înaltă şcoală: decid să se retragă de pe teren (în min.14), gest susţinut - oare cum se putea altfel - de preşedintele Erdogan şi de ministrul sporturilor din Turcia, cerând intervenţia imediată a celor din UEFA. Astfel, dintr-o mişcare care ţine de ştiinţa mecanismelor politice, domnii Erdogan şi Kasapoglu (ministrul Sporturilor) reacţionează - desigur la evenimentul în cauză, dar transferându-l imediat pe nivelul următor, adică „lupta împotriva rasismului care reprezintă o crimă împotriva omenirii“.

Coincidenţă, cine a luat decizia scoaterii echipei turceşti din teren a servit conducerii din Turcia un argument mai mult decât binevenit - iată aplicat în practică imediat - care să arate cât de european, umanist şi respectuos al marilor valori ale civilizaţiei este liderul turc. Mai ales că, în proximele ore, europenii ar putea decide asupra unor sancţiuni tocmai pentru încălcarea de către Turcia a acestor valori.

Raţionament de profesionişti, executat de profesionişti.

Ce-a avut dl. Colţecu cu toate astea? A fost acolo şi l-a luat gura pe dinainte. Caz în care vă amintiţi proverbul nostru care spune că „gura bate...“. Iar ministrul nostru al Sportului, dl. Ionuţ Stroe, se repede cu alte vorbe, spunând că „nu cred că se va ajunge la un scandal diplomatic“. Adică, scuzaţi, din lac în puţ: în calitatea sa de membru al Guvernului României, este singurul oficial care evocă perspectiva unui scandal diplomatic, nici francezii şi nici turcii neintroducând tema în discuţie. A primit asemenea semnal guvernul de la Bucureşti, intenţionează eventual Turcia să-şi recheme ambasadorul de la noi pentru consultări considerând că vorbele nefericite ale arbitrului român ar fi fost cumva rezultatul unei conspiraţii sau al unei înţelegeri oculte?

Dacă este o idioţenie, să iasă cine trebuie şi să ia măsurile cuvenite înainte ca afirmaţia asta să intre pe alte circuite. Dacă nu, atunci să se dea explicaţii asupra unui eventual mesaj ostil sau tensionat venit dinspre Ankara şi atunci chestiunea ţine de CSAT.

Poate chiar a venit timpul să jucăm serios. Poate învăţând ceva din declaraţia doamnei Ruxandra Mărăcineanu, ministrul sportului din Franţa: „Sportivii au luat o decizie istorică în faţa unei atitudini pe care au considerat-o inacceptabilă. O expresie a rasismului obişnuit. Aşteptăm rezultatele anchetei, dar nu pot decât să salut simbolismul puternic al gestului lor şi solidaritatea lor”.