România înconjurată, abandonată de SUA, pradă Rusiei - descoperire sau o simplă exagerare jurnalistică?

Ultima perioadă este marcată de promovarea pseudo-analiştilor şi a pretinselor analize jurnalistice care sunt menite să scoată senzaţionalul în prim plan. Pseudo-analiştii scot aberaţii nesusţinute de realitate, de fapte, fără nicio referinţă valabilă.

Nepregătiţi şi superficiali, pseudo-analiştilor le-ar fi greu să-şi dezvăluie şcolile de specialitate absolvite, produsele analitice care-i consacră până la momentul tuflirii scenariului abracadabrant, ca să nu mai vorbim de vreo ipoteză de lucru sau vreo metodologie de analiză în abordările marcate de psihologia hărţii şi cugetarea dezinhibată a gospodinei. Pretinsele analize jurnalistice au măcar o relaţionare cu realitatea, chiar dacă ordinea de zi este „arta cu intenţie”, respectiv orientarea analizei decupând doar elementele utile consacrării unei anumite teze prestabilite şi ignorarea cu bună ştiinţă a argumentelor opuse şi, în orice caz, fuga după senzaţional, audienţă, vizibilitate.

Pe aceeaşi linie de gândire se situează teza înconjurării României de state cu orientare pro-rusă. Senzaţia de citadelă înconjurată e cunoscută românilor care şi-au conservat latinitatea în mijlocul popoarelor slave şi hungro-finice. În plus, faptul că am fost întotdeauna înconjuraţi de imperii şi teritoriul a fost dorit de mai toate, a creat o senzaţie profund înrădăcinată a izolării, singurătăţii, dar şi a singularităţii şi excepţionalismului românesc. Peste toate, ultranaţionalismul comunist izolaţionist al lui Ceauşescu a accentuat această tendinţă.

De aceea, nu e de mirare faptul că, după alegerile din Republica Moldova şi Bulgaria – unde au venit la conducerea statului preşedinţi pro-ruşi, am fost înconjuraţi şi suntem presaţi de regimuri pro-ruse, teza citadelei înconjurate (şi izolate) şi-a făcut apariţia în prim plan, cu presupuneri, interpretări, ceva argumente şi multă emoţie colectivă. Cum suntem şi în campanie electorală, cu măcar trei partide ce valorifică naţionalismul cu diferite grade de pregnanţă, am ajuns la impunerea senzaţiei de izolare. Şi cum, peste toate, Donald Trump a câştigat alegerile pentru Casa Albă, introducând un nou fior de izolare şi abandonare posibilă, senzaţia de incertitudine, pericol, percepţia ameninţării crescute din Est au devenit dominante.

Este motivul pentru care ne-am propus să demitizăm, nuanţând faptele şi respingând concluziile produse în ultima săptămână. Şi o facem foarte clar, de pe poziţiile analizei concrete a relaţiilor internaţionale curente şi a gradului de influenţă al liderilor proaspăt aleşi asupra politicilor propriilor state.

Mitul României înconjurată de state reorientate conduse de forţe pro-ruse

Astfel, în ceea ce priveşte statele din jurul României, vecinii direcţi, Ungaria şi Bulgaria, rămân state membre UE şi NATO. Cuprinse în sistemul de angajamente şi acorduri internaţionale, pentru ambele state formulele de reorientare sunt greu de realizat peste noapte, în niciun caz alegerea unui eventual preşedinte, chiar animat de dorinţa de a face o schimbare radicală, nu poate fi considerată definitorie şi absolută. Ungaria a avut o înclinaţie a dialogului cu Rusia, Viktor Orban e membru al Clubului Valdai, pledoaria pentru încheierea sancţiunilor la adresa Rusiei este una constantă, dar Ungaria a votat la fel de constant, din februarie 2014 încoace, împreună cu toate statele europene şi membre NATO, pentru menţinerea sancţiunilor împotriva Rusiei, la fel ca şi Bulgaria. După anunţul privind dificultăţile financiare ale Rusiei şi imposibilitatea investiţiei de la Pacs, în centrala atomo-electrică, Ungaria a părut mai degrabă interesată de banii chinezi decât de relaţia privilegiată cu Moscova.

Cât despre Bulgaria, noul preşedinte ales, Rumen Radev, este fost pilot militar pregătit în SUA şi a pledat pentru retragerea sancţiunilor şi relaţii mai bune cu Rusia. Atât. În rest, susţine, chiar după alegeri, că nu există alternativă la UE şi NATO pentru Bulgaria. Pledoaria şi dorinţa unor relaţii bune cu Rusia nu alterează cu nimic orientarea strategică a Bulgariei. În ceea ce priveşte Ucraina, postura sa anti-rusă e cunoscută. Şi va fi o constantă, pe termen mediu, cât timp Rusia i-a anexat o parte din teritoriu, Crimeea, şi a generat agresiunea miltiară din Est, în Donbas. Sângele şi războiul stau între Kiev şi Moscova, iar reconcilierea va fi extrem de dificilă.

Cât despre Serbia, ultimele evoluţii de la Belgrad şi Podgorica, cu tentative de lovitură de stat în Muntenegru şi tentative de asasinare a celor doi premieri, muntenegrean şi sârb, au creat dificultăţi majore. O vizită rapidă a secretarului Consiliului De Securitate al Rusiei, Nikolai Patruşev, şi extrădarea paramilitarilor şi agenţilor ruşi a închis un episod care e menit să încline fundamental balanţa Serbiei spre Vest. Am asistat, practic, la o tentativă disperată de ingerinţă şi detonare a cursului curent pro-occidental în Balcanii de Vest, iar eşecul ameninţă să încheie dramatic deschiderea Serbiei către Rusia şi să introducă suspiciunea profundă în relaţiile bilaterale.

Cât despre Republica Moldova, Igor Dodon e preşedinte pro-rus cu un Parlament şi o majoritate pro-europeană. Îşi doreşte alegeri anticipate, dar nu există certitudinea posibilităţii de a mişca ceva până-n noiembrie 2018. Mai mult, alegerile prezidenţiale i-au creat un rival anti-sistem, anti-oligarhi, Maia Sandu, care, bine acompaniată, sfătuită şi pregătită, poate să devină un principiu de putere important şi de viitor, un lider al opoziţiei mai greu de atacat decât Vladimir Plahotniuc.

De aceea nuanţele contează.

Donald Trump FOTO Getty Images

Relaţiile Rusia-SUA în era Trump: izolaţionism tranzacţional sau conservatorism republican anti-rus

Sosirea lui Donald Trump la Casa Albă a stârnit rumori în toată lumea, incertitudine şi frisoane privind o redesenare a priorităţilor şi a politicii externe americane care să afecteze fundamental acordurile generale şi stabilitatea lumii. Şi o asemenea propensiune este de înţeles, odată ce instrumentarul de analiză avea la îndemână doar programul electoral al candidatului Donald Trump în materie de politică externă, securitate şi apărare şi declaraţiile sale din perioada campaniei, nuanţate în mod repetat de staff-ul său, reluate şi schimbate dramatic chiar de candidat pe finalul campaniei, ba chiar negate de acesta.

După alegerea în funcţie, există noi instrumente de analiză a perspectivelor de politică externă, securitate şi apărare ale administraţiei Trump. Mai întâi e vorba despre relaţia sa cu Partidul Republican, mai ales cu componenta care i s-a opus în campanie. Iar aici dominaţia Partidului Republican în numiri în administraţie pare definitorie: Paul Ryan, preşedintele reales al Camerei Reprezentanţilor, care a refuzat să-l endorseze pe Trump, beneficiază de prietenia şi legătura profundă cu şeful administraţiei prezidenţiale, Reince Priebus, preşedintele Comitetului Naţional Republican. În acelaşi timp, Donald Trump încerca, la sfârşitul săptămânii, să îl convingă pe Mitt Romney, un alt lider al coaliţiei republicane anti-Trump, să intre în administraţia sa ca secretar de Stat, acolo unde Rudolph Giuliani, fostul primar al New York-ului, şi John Bolton sunt deja în bloc starturi.

Mai putem adăuga numirile deja făcute la nivelul sistemului de securitate din SUA: Mike Pompeo (Republican-Kansas), membru al Camerei Reprezentanţilor (fost general, Tea Party), ca viitor director al CIA, generalul în retragere Michael Flynn, fost şef al DIA, consilier pentru Securitatea Naţională, Senatorul Jeff Sessions (Republican-Alabama) Procuror General. Toate aceste numiri arată o administraţie profund cunoscătoare a dosarelor, profund anti-rusă, în care se combină înclinaţiile izolaţionist-tranzacţioniste ale libertarienilor ultraconservatori din Tea Party şi ale Preşedintelui Trump cu neo-conservatorismul republican clasic, care este dominant.

Fără a avea ambiţia de a face o trasare a liniilor viitoare ale relaţiilor ruso-americane – cred că o asemenea evaluare e prematură, lipsesc elementele şi probabil că abia acum think-tank-urile republicane lucrează la documente şi strategiile concrete – pe baza numirilor făcute deja, la care mai adăugăm şi pe cele posibile – gen. (r) James Mattis la Pentagon, Mitt Romney, Rudolph Guliani sau John Bolton (cu precădere) la Departamentul de Stat – putem conchide într-o revenire puternică a unei elite cu reticenţă majoră faţă de Rusia ca partener, cu o reticenţă majoră faţă de UE ca şi construct, dar interesată în menţinerea instrumentelor instituţionale transatlantice precum NATO şi a poziţiilor în Europa şi Orientul Mijlociu, cu o abordare dură şi de mână fortă a temelor internaţionale, o reenergizare şi finanţare a Armatei şi a industriei de apărare şi o puternică presiune spre statele europene să facă la fel, să-şi asume refacerea instrumentului militar şi de securitate.

A presupune o tranzacţie SUA-Rusia, eventual pe seama unor terţe state, precum cele din flancul Estic al NATO sau chiar cele din spaţiul post-sovietic, mi se pare exagerat.

De altfel, şi reacţiile Moscovei, după primele zâmbete şi saluturi de convenienţă, au fost mai puţin optimiste. Reticenţa e constantă, purtătorii de cuvânt ai MAE rus anunţă o relaţie dificilă cu administraţia americană republicană, indiferent de anunţurile lui Trump din campanie. Preşedintele ales al SUA nu se va vedea cu liderii ruşi până la instalare, la 20 ianuarie (deşi alţi lideri ai lumii fac coadă la Trump Tower) în timp ce discuţia telefonică Putin-Trump a fost prezentată distinct de cele două administraţii: cea rusă, cu mass-media multiplicatoare, vorbeşte de „acordul celor două părţi spre canalizarea relaţiilor bilaterale spre eforturi combinate de a combate terorismul şi extremismul”, inclusiv despre „importanţa creării unei baze de legături bilaterale cu precădere pentru dezvoltarea componentei comercial economice”, dar şi despre „revenirea la cooperarea pragmatică şi spre beneficiul mutual care să abordeze interesele ambelor state ca şi stabilitatea şi siguranţa lumii”; comparativ cu efervescenţa Kremlinului, echipa lui Trump a susţinut că Putin a sunat să transmită felicitări, iar Trump i-a spus lui Putin că doreşte o relaţie puternică şi de durată cu Rusia şi poporul rus. Sec, diplomatic, neutru.

Cred că la acest moment putem spune că o tentativă de a schimba situaţia actuală va exista în era Trump, alegerea noului preşedinte oferind o oportunitate lui Putin de ieşire din proiectul antagonic cu SUA şi Occidentul. Însă a presupune o tranzacţie SUA-Rusia, eventual pe seama unor terţe state, precum cele din flancul Estic al NATO sau chiar cele din spaţiul post-sovietic, mi se pare exagerat. Din contră, prezenţa în administraţie a unor pro-ucraineni, euro-atlantişti, anti-ruşi ar fi în măsură să reducă această perspectivă, unica problemă fiind mai degrabă un izolaţionism sau tendinţă de retractilitate a SUA din treburile globale, odată ce nu există susţinerea partenerilor europeni a eforturilor în egală măsură, acceptând costurile acestei posturi. În schimb, în materie tranzacţională, Putin nu are ce oferi Americii, decât cedând şi încadrându-se în sistem, revenind la respectarea regulilor dreptului internaţional şi a propriilor angajamente, iar aici pericolul este tocmai al nemulţumirii lui Trump cu tentativele de şaradă şi fentare a regulilor şi nemulţumirea pentru că Putin nu răspunde unei deschideri americane şi tensionarea şi mai puternică a acestor reacţii în perioada de după prima etapă de angajare bilaterală.

Igor Dodon, preşedintele ales al Republicii Moldova

Europa şi România nu au pierdut nimic, Rusia nu e dominantă în RM după alegerea lui Dodon Preşedinte

Emoţia momentului alegerii ca Preşedinte al Republicii Moldova a lui Igor Dodon nu a trecut şi toată lumea caută explicaţii. Mai grav e că, în urma votului din 13 noiembrie, unii au început să peroreze pe o temă incredibilă: Republica Moldova a votat cu Rusia, împotriva Uniunii Europene. UE şi România au pierdut, Rusia a câştigat. Şi dacă la Chişinău, în turul doi, Rusia s-a implicat direct şi vizibil, prin instrumentarul vast al Mitropoliei Chişinăului şi al întregii Moldove, prin propagandişti şi dezinformare crasă, prin capacităţi de distribuire a minciunilor pe teren, prin aducerea la vot a 15-18 mii de nistreni, UE şi România nu s-au implicat deloc. Doar la nivel neguvernamental, asociaţiile de studenţi şi diferitele personalităţi au invitat lumea la vot. Însă fără condiţionări, bani şi indicaţii cu cine să voteze.

Proba cea mai importantă şi directă este un referendum pentru ruperea Acordului de Asociere cu UE. Are Dodon curajul sau riscă să supună aşa ceva la vot?

Această tentaţie a pseudo-analiştilor de-o parte şi de alta a Prutului, dar şi din afară, de la Moscova la Berlin, Paris şi Roma, de a esenţializa, de a schematiza şi caricaturiza, de ce nu, un proces extrem de complex şi cu o altă destinaţie, alegerea ca preşedinte al Republicii Moldova a lui Igor Dodon în competiţie cu Maia Sandu, m-a făcut să intervin aici într-unul din puţinele editoriale pe care le voi mai dedica situaţiei interne din Republica Moldova, urmând să revin la lucrurile pe care le scriu eu de obicei în politica externă, de securitate şi apărare, cât mai curând.

Astfel, trebuie spus foarte clar că alegerile de duminică au marcat strict bătălia politică între candidaţii Igor Dodon şi Maia Sandu la Preşedinţia Republicii Moldova. Nu spre Rusia, nu spre Uniunea Europeană, în niciun caz de pe poziţii de ori-ori, de a alege fără drept de recurs la una din cele două orientări. Proba cea mai importantă şi directă este un referendum pentru ruperea Acordului de Asociere cu UE. Are Dodon curajul sau riscă să supună aşa ceva la vot? Va pierde cu brio, cu certitudine. Şi nu vorbesc aici de sondaje, care în funcţie de întrebare sau context dau răspunsuri diferite, măsurând cu totul altceva. Nu înseamnă că, odată ajuns în funcţie, Igor Dodon nu va forţa propria agendă, inclusiv cea de reorientare strategică. Doar că scrutinul nu asta arată.

Deci iată argumentele susţinerii mele, în absenţa unui asemenea referendum care ar încheia subiectul:

Mai întâi, Maia Sandu nu a candidat de pe poziţiile apărării orientării pro-europene. Nu a vorbit în niciun punct asupra alegerii / opţiunii între orientarea spre Est sau spre Vest, ci chiar a pledat, ca viitor preşedinte al tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, de orice etnie, pentru prezumata identitate comună a „naţiunii civice moldoveneşti”. Că din acest motiv a pierdut, e de asemenea discutabil. Dar că aceasta trebuia să fie temă de campanie e cert şi de aceea votanţi mai duri, mai radicali, care ar fi votat pe zona aceasta, s-au simţit dezamăgiţi şi au rămas acasă.

Ambii candidaţi, cu mai mare sau mai mică motivaţie, mai vocali sau mai puţin vocali, mai mediatizaţi sau nu, s-au plasat pe poziţiile anti-guvernare, anti-corupţie, anti-oligarh, anti stat captiv. Nu discutăm dacă au avut dreptate. Iar bătălia s-a dat între cel mai anti-Plahotniuc şi cel mai anti-corupţie, cel mai convingător că va lua taurul de coarne şi va duce această luptă. Dodon a fost mai vizibil şi mai convingător, cu sprijinul partidului său, şi nu au contat afacerile cu Plahotniuc, aşa cum la Maia Sandu a contat apartenenţa la Guvernul Filat, fapt pe care a încercat să-l eludeze, să-l omită, să nu-l recunoască. A juca pe aceeaşi temă e suicidar, nu aduce nimic nou şi adaugă la confuzie şi nevoia de nuanţe, câştigând cel cu resurse şi vizibilitate mai mare, Igor Dodon.

Nici Igor Dodon nu a afirmat că luptă pentru Rusia, pentru reorientarea spre Răsărit. El a preferat ambiguitatea pe linie reconstruirii relaţiilor cu Rusia, claritatea, ulterior ambiguitate pe tema ruperii Acordului de Asociere cu UE, cu componenta lipsei de atribuţii a Preşedintelui pe această temă (cuprinsă însă în program) şi pasarea subiectului la partid. Dar ceea ce a afirmat clar a fost preluarea, de fapt, a două segmente - pro-rus şi naţionalist moldovenist. Deci segmentul Voronin, deopotrivă cu cel al său. Cu nota de moldovenism vetust de sorginte sovietică dar, totodată, cu moldovenismul statalist. Nu discutăm aici cum se potriveşte naţionalismul moldovenist, moldovenismul statalist, cu federalizarea Republicii Moldova (numită strategic „reîntregire teritorială”) şi cu acceptarea controlului Moscovei asupra deciziei proprii în Republica Moldova, revenirea în Imperiu şi subordonarea faţă de interesele Rusiei în regiune. Dar nu a fost o contraparte care să releve aceste probleme de consecvenţă şi de coerenţă, de logică şi de ideologie ale campaniei lui Dodon.

Mai putem adăuga nişte felii din electoratul lui Dodon care nu au a face cu orientarea pro-europeană sau eurasianistă. Astfel, pe mâna Episcopiei de Bălţi, clerul Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove, sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse, a reacţionat dur faţă cu tânăra femeie de carieră căreia i-a spus c-ar fi stearpă şi de ce nu-şi face familie, o ingerinţă nepermisă în viaţa personală, şi de aici şi o felie dintre votanţii mai slabi de înger care au ales de pe poziţii misogine, contra femeii conducător, femeii Preşedinte.

Şi dezinformarea de sorginte KGB-istă, rod al implicării directe a instrumentarului de război informaţional al Rusiei, referitoare la fiţuicile ce anunţau că a convenit Maia Sandu cu Merkel să aducă 30.000 de refugiaţi sirieni, combinată cu zvonistica privind instalarea musulmanilor în casele celor plecaţi, a făcut victime. Deci unii alegători ai lui Dodon au votat şi pentru ca să oprească această presupusă samavolnicie care li se pregătea şi ca să-şi protejeze bunurile ameninţate. Nu sunt votanţi pro-ruşi, sunt doar naivi agăţaţi de maşina de diversiune a poli-tehnologilor ruşi.

Să mai adăugăm aici minciuna cu cei 400 de elevi care s-au sinucis pentru că nu au fost lăsaţi să copieze la bacalaureat? Şi cei care au votat cu Dodon pentru că elimină bacalaureatul? Aşa a afirmat, cel puţin, pentru voturi. Deci leneşii, cei ce fug de competiţie corectă, puturoşii, cei ce nu pot să-şi ia examenul corect, pe propriile cunoştiinţe, trişorii, aceştia l-au votat şi ei pe Dodon. Nu sunt anti-europeni, sunt doar fraieriţi de promisiunile fantasmagorice şi de propaganda rusă din Republica Moldova.

Studiind campaniile celor doi, ce au făcut şi ce nu au făcut ei, putem lesne concluziona că nu a fost vorba, pe de-a-ntregul, despre orientarea dintre Est şi Vest.

Să mai adăugăm aici pe cei 15-18.000 de nistreni care au votat în dreapta Nistrului. Racolaţi, plătiţi, urcaţi în autocare şi trimişi să voteze cu Dodon. O altă dovadă a implicării directe a Rusiei în campania electorală din Republica Moldova, încălcând orice normă electorală. Oameni care nu recunosc conducerea aleasă, se vor în alt stat, se duc aiurea să voteze. Să înţelegem că Şevciuk a recunoscut apartenenţa la statul Republica Moldova şi pe noul preşedine ales Dodon, permiţând această participare la vot fără precedent? Fireşte că nu, dar numerele se adaugă la zestrea lui Dodon şi nu au nimic de a face cu opţiunea pro-rusă.

În concluzie, studiind campaniile celor doi, ce au făcut şi ce nu au făcut ei, putem lesne concluziona că nu a fost vorba, pe de-a-ntregul, despre orientarea dintre Est şi Vest. Eu pun pariu că orientarea pro-europeană e majoritară în Republica Moldova. Doar că cei ce susţin acest pas nu au fost pe deplin şi cu toţii convinşi să vină la vot, cam la fel cu unioniştii, în turul al doilea. În rest, doar studiile sociologice complexe la ieşirea de la urne ar fi arătat care şi cu cine a votat, inclusiv migraţia voturilor între tururi. Şi deziluzia celor ce nu au venit la urne, şi compoziţia noilor votanţi veniţi doar în turul doi, şi structura celor care au votat la 30 octombrie şi au rămas acasă duminică. Însă nu există exit-poll, iar restul sunt banale aproximaţii, nu studii acceptabile.

Preşedintele rus Vladimir Putin

Consecinţele vidului de putere global: carnagiu în Alep, bătaia de joc a Rusiei faţă de civili, spitale şi normele de drept

Perioada de tranziţie a administraţiei americane a permis un adevărat carnagiu în estul Alepului, zona controlată de opoziţia siriană. Iar reacţia internaţională pare extrem de palidă în faţa abundenţei de probe privind crimele de război şi măcelărirea programatică a civililor din estul Alepului. Sub haina strălucitoare a imaginii create pentru propria populaţie, de campioană a apărării creştinismului şi de combatere a terorismului, Rusia a produs cea mai respingătoare măcelărire fără nici un discernământ a populaţiei civile - vinovată doar pentru că locuieşte într-o zonă care se află sub controlul oponenţilor lui Bashar al Assad - într-un gest profund necreştin şi fundamental dezumanizant.

Totul a pornit cu pretenţia Rusiei faţă de SUA de a despărţi opoziţia moderată anti-Assad de Jabhat al Nusra, structură ce a revendicat, ulterior a renunţat, la apartenenţa la Al Qaeda. Acuzaţiile de colaborare cu teroriştii, de refuz al cooperării anti-teroriste cu Rusia au curs la adresa Washingtonului, şi dialogul bilateral între cele două administraţii pe teme legate de Siria a fost întrerupt. Rezultatul a fost desemnarea de către Rusia drept ţintă legitimă a opoziţiei siriene care se află amestecată în aceleaşi zone geografice cu organizaţia considerată teroristă, ulterior de a transfera ideea de ţintă legitimă chiar către populaţia civilă ce locuieşte în zonele controlate de opoziţia siriană, practic întreg oraşul Alep de Est. De aici până la carnagiu nediferenţiat şi fără discernământ nu a fost decât un pas.

SUA au condamnat sâmbăta trecută, într-o formă încă extrem de timidă, a unor comunicate de presă, loviturile aeriene efectuate asupra spitalelor din estul oraşului Alep, situat în nordul Siriei, şi i-au cerut Rusiei să ia măsuri pentru a pune capăt violenţelor.

„SUA condamnă în termenii cei mai fermi aceste atacuri oribile contra infrastructurii medicale şi lucrătorilor umanitari. Nu există nicio scuză pentru aceste acţiuni groaznice”, a declarat consilierul pentru securitate naţională al Casei Albe, Susan Rice.

Rice a mai cerut Rusiei să adopte măsuri pentru a permite accesul ajutoarelor umanitare la populaţia în nevoie.

La rândul său, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a declarat „oripilată” de bombardamentele de la Alep, pe care le-a condamnat în termeni duri. Cel puţin 27 de civili au murit în bombardamentele efectuate de regimul sirian asupra cartierelor rebele din Alep (nordul Siriei) în a cincea zi de ofensivă a armatei, a anunţat sâmbătă Observatorul sirian pentru drepturile omului.

„Aproape niciun cartier din estul Alepului nu a fost ocolit de bombardamentele regimului astăzi”, a indicat directorul OSDO, Rami Abdel Rahmane.

Începând de marţi, cel puţin 92 de civili au fost ucişi în bombardamentele regimului Bashar al-Assad, împreună cu aviaţia şi rachetele ruse asupra cartierelor din Alep aflate sub controlul forţelor rebele

De altfel, Rusia a adus în regiune, în Mediterana de Est pe care o controlează printr-o zonă de interdicţie aeriană A2AD şi navală, o grupare navală ce conţine unicul său portavion, bătrânul „Amiral Kuzneţov”, cu avioane de atac, cu rachete de croazieră trase în mod repetat asupra teritoriului sirian, în zonele ocupate de rebeli. Doar că prăbuşirea sistemului spitalicesc din Estul Alepului, aşa cum era el de precar, uciderea medicilor a asistenţilor, a personalului misiunilor umanitare, nu fac decât să împingă Estul Alepului la implozie şi moarte cu cruzime, la condamnarea la moarte obligatorie, dacă nu la moartea prin bombardamentele repetate, la moarte prin înfometare sau prin bolile transmisibile care au erupt din cauza lipsei serviciilor de curăţenie şi din cauza cadavrelor de pe străzi şi a multiplicatorilor molimelor.

Din păcate, subiectul e puţin probabil să fie abordat prea curând în contextul dreptului războiului şi a dreptului internaţional, odată ce, la ameninţarea directă a propriilor trupe privind responsabilitatea pentru anexarea Crimeii şi agresiunea militară din Estul Ucrainei, Rusia s-a retras din Statutul Curţii Internaţionale Penale şi a blocat dezbaterile la nivelul ONU pe temele responsabilităţilor sale privind agresiunea din Ucraina. Reluarea subiectului privind modul de ducere a războiului în Siria e puţin probabil să ajungă prea curând pe masa comitetelor ONU pentru drepturile omului, în ciuda strigătului de disperare al organizaţiilor umanitare şi de apărare a drepturilor omului, din cauza veto-ului pe care Rusia îl exercită în Consiliul de Securitate chiar în afaceri în care e implicată şi e vorba despre afectarea gravă a drepturilor omului.