România intră în jocurile mari!

În fine, s-a întâmplat şi asta, după atât de mult timp de aşteptare. Am văzut că se poate ca România să poată prelua iniţiativa jocului şi să determine o mişcare politică de amploare la nivel european, comportându-se firesc, ca un stat membru al clubului, cerând şi obţinând nu un privilegiu, ci respectarea normalităţii.

Foarte interesant că la acest demers prezentat la Bruxelles de Primul Ministru al României este asociat şi Preşedintele ţării, precum şi cei ai celor două camere ale Parlamentului, oferind, pentru prima dată din momentul aderării la UE, un document care să exprime în clar o poziţie unitară la nivelul clasei politice din ţara noastră.

Deci se poate, iar asta vine exact în sensul celor dorite de instituţiile europene şi a menţiunii foarte limpezi din Raportul MCV privind conlucrarea instituţională în România.

Este cu mult mai mult decât o lovitură de imagine, cu toate că şi asta merită să fie trecută pe lista meritelor proaspăt instalatului nostru premier, în condiţiile în care, cel puţin în presa din România, se crezuse că evenimentele din vara anului trecut erau echivalente cu decesul instantaneu şi ireversibil al relaţiilor sale cu UE. 

Ce s-a spus atunci (şi apoi a fost repetat mereu în mesajele către Bucureşti) a fost că resetarea momentului negativ începuse aproape imediat, adică din clipa în care premierul Ponta şi-a luat nişte angajamente pe care le-a prezentat ca decizii politice ireversibile şi pe care se angaja să le pună în practică.

Ce a făcut şi cât anume din lista angajamentelor se vede, conform practicii de joc a Comisiei Europene, din acceptarea acestei scrisori comune. Este, după părerea mea, un contra-angajament care vine drept compensare politică pentru tipul nou de demers angajat de autorităţile noastre, dar şi o recunoaştere de tip încurajare politică pentru germenii destul de vizibili ca să fie recunoscuţi, ai dialogului politic de la noi ce pare să dea semne de normalitate.

Să nu credem însă că această scrisoare, cu toate semnăturile de pe ea, înseamnă automat şi o garanţie că vor fi depăşite toate dificultăţile existente acum în raport cu intrarea în Spaţiul Schengen, acesta pentru că decizia trebuie luată prin consens, iar acolo votul statelor membre este suveran.

Ceea ce s-a întâmplat însă astazi este un semnal că, dacă vrea să joace, România o şi poate face în prezenţa unei atitudini deloc ostile, ci constructive şi cooperante a instituţiilor europene care au nevoie de noi ca un partener logic şi previzibil.

Dacă aşa transmitem că dorim sp ne comportăm, dacă dăm şi semnale concrete că angajamentul acesta depăşeşte dimensiunea demagociei politice, atunci s-ar putea să mai putem deschide şi alte fronturi extrem de interesante.

În prezenţa unei percepţii schimbate asupra realităţii politice româneşti, altele vor fi şi discuţiile despre accesul la fondurile structurale şi de coeziune, alta va fi, pe termen mediu şi lung, perspectiva asupra prezenţei unor conaţionali de-ai noştri în posturi de influenţă şi decizie la nivelul UE.

S-a schimbat ceva, este pe cale să se schimbe ceva? Să mai aşteptăm puţin şi să vedem cât de consistentă şi rezistentă este schimbarea în raport cu factorul major de disoluţie, mentalitatea distructivă a unora dintre politicienii noştri, cantonaţi parcă definitiv în epoca scandalurilor şi a urii.

Dar nu se poate să nu notăm că un fapt esenţial s-a produs în cea mai importantă relaţie de suprevieţuire naţională pe care o are România de azi, cea cu Uniunea Europeană.