Rusia aruncă o nouă „ofertă care nu se poate refuza“ în curtea Turciei

FOTO Shutterstock

Nu este deloc una oarecare. Chiar deloc. În termeni de securitate, vine la nivelul maxim al ambiţiilor pe care şi le poate permite Turcia, oricum posesoare a celei de-a doua armate în NATO ca ordinea importanţei, mărimii, disciplinei şi pachetului de opţiuni strategice de care dispune.

 Pe 12 martie, Valeria Reşetnikova, purtătoare de cuvânt a Serviciului federal rus pentru cooperare tehnică şi militară, a anunţat, foarte simplu, o ştire care a pus pe jar multe cancelarii şi servicii de analiză militară: „În ceea ce priveşte planurile potenţiale ale Ankarei de a cumpăra avioane ruseşti Su-35 şi Su-57, partea turcă a fost informată despre absolut toate caracteristicile lor tehnice. Dacă din partea Turciei va veni o cerere pentru aceste avioane, suntem gata pentru negocieri în această problemă... De mai mult timp, Turcia şi-a anunţat intenţia de a implementa proiectul care presupune construcţia propriului său avion de luptă, TF-X de generaţia V. Rusia a transmis deja că este gata să ia în considerare posibilităţile de cooperare în cadrul acestui program. Cu toate astea, nu am primit de la Ankara nici un fel de cerere în acest sens“.

Puţin credibil însă ca o asemenea temă să apară din neant şi, mai ales, ruşii să înceapă să se ridiculizeze punându-se în situaţia de a oferi la vânzare două tipuri de avioane, dintre cele mai noi şi cu performanţe excepţionale (SU-67 este socotit vârf de lance al generaţiei sale - fără să existe discuţii aprofundate care se se constituie ca o presiune permanentă pe aliatul american şi pe colegii din NATO. Situaţia este într-un punct mort şi raporturile sunt tensionate căci, nici acum, după toate presiunile verbale şi ameninţările aliaţilor, Erdogan nu renunţă la sistemele de rachete anti-rachetă S-400 deja instalate şi funcţionale în Turcia şi nici nu a decis întreruperea negocierilor pentru achiziţionarea altora, cu posibilă producţie şi în Turcia, precum şi a unor sisteme S-500. În acest sens, mi se pare că dubiul artificial întreţinut este o încercare de a câştiga timp şi de a impune Occidentului cât mai multe dintre poziţiile ideologice ale Ankarei, cele pe care se fundamentează noua politică neo-imperială promovată de Erdogan. Ideea că flota aeriană a Turciei ar putea fi compusă sau ar avea în componenţă aparate ruseşti presupune - şi acesta este mesajul direct adresat colegilor din NATO - că urmează sau, mai corect spus, ar putea urma instalarea în zona Turciei a unor sisteme logistice foarte speciale care fac parte din oferta sistemelor de luptă ultra-complexe pe care le reprezintă aceste avioane, de la radare dedicate până la centre de comandă şi control integrate cu sistemele de sateliţi proprii sau cei din structura NATO. Ceea ce dă adevărate coşmaruri decidenţilor militari din NATO care nu contenesc să dea mesaje de avertisment, în continuarea celor - absolut ineficiente - date în cazul sistemelor S-400. Exact ce-şin doresc turcii care difuzează postere cu date comparative privind performanţele avioanelor de luptă F-35 şi Su-57:

Dacă într-adevăr apar asemenea avioane ruseşti în dotarea forţelor aeriene ale Turciei, semnalul dat nu priveşte relaţia şi aşa mereu la limită între această ţară şi partenerii săi din NATO, dar dezechilibrează în mod direct, în favoarea binomului Rusia-Turcia întreaga situaţie din Marea Neagră, Caspica şi Mediterana de est, zone care ar fi direct controlate de sistemele care ar acoperi şi alimenta cu date atât sistemele S-400, cât şi, posibil, coordonând aceste avioane de luptă de ultimă generaţie. Dar în acest spaţiu există o piaţă enormă pentru vânzarea de armamente, ţările din zonă dovedindu-se, oricât de sărace şi cu perspective economice incerte ar fi, vajnice comanditare de vechituri ieftine din depozitele diverselor armate serioase. Bani scot şi din piatră seacă deoarece asta este indicaţia politică, asta este comanda prioritară a guvernelor şi, în definitiv, asta se cere militarilor să facă în condiţiile dependenţei totale de jocuri externe.

Aici, de fapt, începe interesanta operaţiune de PR promovată de ruşi: nu au negat niciodată că va fi posibil ca sisteme de tipul S-400 (poate chiar şi componente din S-500) să fie produse în Turcia, astfel încât sistemele finale, Made in Turkey, să poată să fie vândute la un preţ mai mic şi în condiţii avantajoase, unor ţări ca Armenia, spre exemplu, care au văzut ce înseamnă să te bazezi pe ideea că te poţi bate singur şi pe bază de entuziasm patriotic contra unor profesionişti alimentaţi cu armament de ultimă generaţie furnizat în egală măsură de armata israeliană şi de ruşi. Pe de altă parte, dacă vorbim de operaţiuni de PR, au reapărut - începând cu presa germană - apelurile de izolare a lui Erdogan pe scena internaţională.

Mănuşă-i vin lui Erdogan editoriale ca cel apărut în Suddeutsche Zeitung în care se spune că „a venit timpul ca Erdogan să fie pus la locul lui“, semnatarul textului deosebit de dur cerând preşedintelui Biden măsuri punitive împotriva Turciei din cauza politicilor pe care această ţară le duce pe întreg globul. Se mai afirmă, din nou, acuzaţia că Erdogan intenţionează să ajungă la supremaţie totală în Orientul Mijlociu, implementând politici neo-otomane prin implicarea directă a ţării în conflictele din Siria, Libia şi Irak.

Până acum, acest gen de texte au contribuit mai degrabă la consolidarea internă a lui Erdogan, confirmat ca personaj de care se ţine seama în jocurile internaţionale şi voce care are de ce să fie ascultată pe plan intern ca lider absolut (urmează alegeri în Turcia dar şi pe plan extern ). Interesant, deoarece epoca Merkel a luat sfârşit, probabil şi conservatorii germani vor confirma panta clar descendentă la alegerile din septembrie). Voturile marii comunităţi turce din Germania vor fi oare influenţate de acest tip de mesaje şi în ce sens, direcţionându-se către ce zonă politică? Apoi, cum se va reconfigura politica europeană faţă de Turcia? Dar cea a SUA? Biden va dori să urmeze exact aceeaşi linie dură ca Trump şi să trateze Turcia ca parte a problemei uriaşe pe care o pune acum linia de contact din estul Europei şi ca ultim punct de contact al Noilor rute ale Mătăsii înainte de intrarea pe continentul nostru?

În final, cea mai importantă dintre necunoscutele noii dileme de securitate este modul în care Turcia îşi va negocia interesele de securitate energetică căci, din punctul meu de vedere, discuţia aceasta despre avioane-complement al sistemelor de apărare S-400 este consecinţa bătăliei extrem de serioase dintre interesele diferitelor ţări din UE şi NATO privind accesul, implantarea şi securizarea conductelor de gaze care să unească uriaşele depozite existente în ţările învecinate Europei cu baze de recepţie europene. Sau, invers, de a miza totul pe gazele lichefiat propuse extrem de insistent de americani. Cine şi în ce termeni va impune sistemele de control şi închidere a Mării Negre şi Mediteranei în favoarea propriilor interese bazate pe conducte de transport gazier?

Nu este o problemă de preferinţe ideologice. Este una de bani şi de oportunităţi imediate, totul remodelat acum în speranţa că perioada post-pandemie va veni totuşi însoţită de recuperare economică. Veţi vedea că asta se va spune şi la următorul Consiliu European, liderii europeni ştiind foarte bine că asta este bătălia reală şi aici se află motivaţia pentru a forma propriile sisteme de apărare a intereselor strategice sau a te face că n-ai înţeles nimic şi miza totul pe sistemul de alianţe pre-pandemie.