Scholz la Putin, delirul occidental şi remediul

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Putin si Scholz

Nu Putin e problema, ci vestul, delirul liderilor apuseni trăind în toxică dependenţă de dictatori, ca victimele terorizate faţă de bătăuşii ce-şi prefac căsniciile în teren de bullying, căci beneficiază de înţelegere.

Aşa cum era de aşteptat, cancelarul n-a obţinut la Moscova mare lucru. În timp ce cancelarul era la Kremlin, Duma de Stat a adoptat, de bunăseamă la ordinul tiranului, o rezoluţie, cerând ca Putin să recunoască independenţa autoproclamatelor republici separatiste ucrainiene din Donbass, Doneţk şi Lugansk. Semn al orchestrării manevrei, Putin a evocat în timpul discuţiei cu Scholz un imaginar "genocid" în Donbass.

Încă o minciună sfruntată, încă o umilire, încă o palmă pe obrazul unui oaspete occidental. După convorbirea sa cu Vladimir Putin, Olaf Scholz a reiterat mantra potrivit căreia o agresiune militară împotriva Ucrainei ar avea "consecinţe grave". Tot el a salutat la conferinţa de presă anunţata "retragere parţială" a trupelor ruse de la graniţa ucraineană, ca şi cum n-ar şti că la NATO nu s-a remarcat nicio repliere.

Război de uzură şi schimb de politeţuri

Ce sunt genul acesta de anunţuri, ba calde ba reci, anunţând destinderi urmate de întăriri ale trupelor masate la atac? O tactică de uzură a războiului hibrid şi psihologic, menită să-i epuizeze pe adversari şi să le fărâmiţeze rezistenţa. Ori să-i ia prin surprindere în momentul atacului.

Ulterior, Scholz i-a încurajat, implicit, pe cei care, în vest, se mai dedau iluziilor. Dezescaladarea e, potrivit cancelarului, "posibilă", iar "soluţiile diplomatice" n-ar fi fost "epuizate", ci ar trebui "muncit la o soluţie paşnică". Şi altele asemenea.

Or, nu vestul e sau a fost vreodată piedica în calea păcii. Iar concesiile ori promisiunile Moscovei nu fac, după cum se ştie din experienţă, nici cât o ceapă degerată. În locul ucrainienilor, n-aş destupa încă sticla de şampanie. N-aş coborî garda. N-ar trebui să dea nimeni doi bani pe anunţurile de retragere ale Rusiei. De altfel, victoria în această confruntare nu e necotropirea Ucrainei încă necotropite după invazia din Donbass. Războiul cibernetic, hibrid şi psihologic continuă. La fel şi umilirea vestului. Nu posibila absenţă a invaziei, poate doar amânate, ar fi victoria. Ori schimburile de bla bla şi vorbe goale. Ci revenirea la respectul datorat dreptului internaţional.

Or, la Moscova, Scholz ar fi sugerat, potrivit jurnalistului Anton Troianovski de la The New York Times, o formalizare (sau oficializare) a blocării durabile a aderării la NATO a Ucrainei - aderare împiedicată de facto de Angela Merkel încă la summitul de la Bucureşti, în 2008.

Deşi cancelarul a încercat s-o compenseze retoric cu nişte mărunte înţepături la adresa regimului rus, (de felul evocării închiderii abuzive a organizaţiei pentru apărarea drepturilor omului, Memorial şi a biroului de la Moscova al postului Deutsche Welle), o tentativă a lui Scholz de formalizare a neaderării la NATO a Kievului ar fi izbânda servită de Germania pe tavă lui Putin. Cu atât mai mult cu cât e absurd să încerci să "eviţi un război", care de fapt a început de mult. 

Şi ar putea oricând izucni fierbinte, de vreme ce ruşii îşi întăresc prezenţa la graniţă cu unităţi aduse în proximitate şi construcţia de spitale de campanie în Belarus, cum evidenţiază serviciile secrete britanice. 

Inadecvarea intelectuală şi psihologică

Se întreabă, ca atare, mulţi: ce-o fi în capul liderilor occidentali care şi-au predat ştafeta ruşinii, ducându-se unul după altul, perfect inutil în ordinea preîntâmpinării unei invazii ruse în Ucraina, la Kremlin, cu mâna pe căciula mult frământată, fără să obţină altceva decât propria decredibilizare?

Răspunsul corect nu e "nimic". Ar fi fost bine să nu fie decât atât. Iar ce e în capul lor nu prea ţine de situaţia de pe teren, care e tot mai puţin relevantă pentru deciziile adoptate de liderii occidentali.

Marea problemă nu e morbul, ci boala organismelor lipsite de imunitatea necesară a-l combate eficient.

În cauză e iraţionalitatea crescândă a acestor lideri. Condiţionaţi ideologic, ei nu par a vedea din realitate decât ce le permite fereastra din faţa ochilor, din restul ei nevăzut ivindu-se presiunea tiranilor. De pildă repetatul şantaj moscovit cu războiul, ameninţările teroriste, care au efectul unei găleţi de apă rece turnate în cap, un duş de gheaţă, trezindu-i neplăcut pe visători din dulcea toropeală a confortului şi a plăcerii de a fi în fruntea bucatelor, fără a conduce de fapt.

Dacă lucrurile n-ar sta aşa, aceşti lideri n-ar avea o perdea pe ochi. N-ar evoca, precum Scholz, soluţii prezumtiv "deştepte" despre care ştiu că au eşuat în trecut. Ar vedea lesne ceea ce de ani de zile tot constată şi explică toţi observatorii lucizi ai fenomenului putinist, islamist, terorist.

Realitatea unei relaţii toxice

Trăind mulţi ani în Răsărit, unii dintre ei au descoperit direct sau prin efecte flagelul comunist şi teroarea totalitară, care sunt mama şi tatăl modului de a gândi al agresorului imperialist. Gary Kasparov n-are nevoie să se uite în capul lui Vladimir Putin ca să intuiască ceea ce un bun jucător de şah ştie despre modul de a gândi, despre intenţiile şi impulsurile adversarului său. Kasparov, bunăoară, ştia, după cum s-a exprimat fostul campion mondial ruso-iudeo-armean pe Twitter, că nu decizia Ucrainei sau a alianţei nordatlantice de a-i face pe plac ţarului determină decizia lui de a invada, sau nu, ţara vecină. Pentru că tiranii "nu dispun de instinctul omenesc normal al nevoii de a găsi calea unui compromis. A te supune unui bully nu face decât să-l încurajeze". 

Toţi observatorii cu scaun la cap şi oneşti provenind din fostul imperiu comunist cunosc acest simplu adevăr sistemic. Pentru că oamenii acestui spaţiu au fost timp de multe decenii, ba chiar timp de secole şi milenii, victimele opresiunii şi a codependenţei de agresor, de satrap şi de tiran a victimelor lor. Dar şi lucizii din vest înţeleg natura unei relaţii care corespunde raporturilor otrăvite dintre bătăuşul care-şi maltratează sistematic nevasta, la fel de stimulat de iertarea ei nejustificată, pe cât e de încurajat mardeiaşul clasei de înţelegerea nemeritată pe care i-o arată dascălul prost şi laş.

Haidamacilor şi ciomăgarilor li se caută scuze ieftine, doar doar se va scăpa de datoria confruntării oneste şi frontale cu turbulentul antisocial, pe care o pedeapsă sănătoasă aplicată drept, sever şi la timp l-ar putea la rigoare trezi, tempera şi salva.

Bătăuşul global şi împăciuitorii din vest

În relaţiile internaţionale, acest tip de comportament cu reminiscenţe hitleriste ori staliniste e o perpetuă ispită pentru tirani. Cu cât bătăuşilor terorizând Comunitatea Internaţională dascălii lor, instalaţi în fruntea bucatelor la Washington, Paris şi Berlin, le arată mai multă îngăduinţă, şi le dau mai asiduu nas, cu atât vor lua proporţii crimele agresorilor, tiranilor şi teroriştilor, ca şi frecvenţa, atrocitatea şi odioşenia faptelor lor.

Potrivit Alexandrei Rybińska, o gânditoare poloneză, dotată cu o bogată experienţă de observator politic conservator, "cultura politică rusă, moştenită de la Hoarda de Aur, nu vede în dialog decât indiciul slăbiciunii. În logica ei, ori câştigi, ori pierzi, la mijloc nefiind nimic".

Iată ce nu înţeleg (sau se prefac a nu pricepe) profesioniştii şi naivii împăciuitorismului din vest, de la extremele stângă şi dreaptă cocoloşite şi subvenţionate timp de ani şi decenii de Moscova, la idioţii utili ai conservatorismului din Occident, care îşi imaginează, ca Eric Zemmour, Tucker Carlson şi Viktor Orban, că Putin ar avea, chipurile, valori. În speţă valori creştine.

Kaghebistul-şef de la Kremlin, un mafiot cu mâinile pătate de sânge, nu le are. Nu le-a avut niciodată şi nici nu le va avea. Cum, spre deosebire de omologii săi occidentali, Putin nu are iluzii. Nu-şi poate permite să le aibă, fiindcă sunt un lux inadmisibil pentru orice ins care a violat grav legea şi-l aşteaptă cătuşele. Or, Putin se fereşte de ele ca dracul de tămâie. Intolerant la orice frustrări cum e, îl apucă spasmele de furie în faţa oricui nu capitulează la crizele sale de isterie şi cere, din lipsă de autocontrol constant, ca alţii (ori ca împrejurările) să-l controleze. Dar încearcă să evite gratiile.

Despărţirea de realitate a Germaniei şi efectele ei

Încât, în cauză nu e doar eroarea morală de a-i ceda unui ins care face rău vecinilor nevinovaţi, cotropindu-i. E şi agravarea bolii victimelor maladiei împăciuitorismului obsesiv. Ele îşi deteriorează situaţia perpetuu, amăgindu-se constant că ar fi loc de-ntors, deşi, raţional, ar trebui să le fie clar, cum au tot aflat din trista lor experienţă şi cum le tot lămuresc fără succes medicii şi psihologii, că nu duce la nimic să încerci să închei compromisuri cu un individ care nu pricepe decât limbajul brut al forţei. Şi al descurajării.

Or, eşecul occidental e programat dacă victima care mai poate mişca în faţa făptaşului (iraţional şi el), nu se smulge din amorţeala muşcăturii de păianjen şi din plasa în care a fost capturată şi nu trece urgent la acţiune eficientă. Plasa prădătorului e propaganda. Care întoarce realitatea pe dos.

Scriind despre "periculoasa îndepărtare de realitate" a Berlinului, Rybińska se mira recent de maniera aiuritoare în care se raportează la Rusia gândirea politică germană, cea dominată de "pacifism solid, de un şi mai consistent antiamericanism şi de visuri naive de înfrăţire".

E lesne de imaginat unde duce fraternitatea cu carnivorul. De care Germania şi-a amplificat aservirea psihologică, o servitute decurgând din înfrângerea în cel de-al Doilea Război Mondial, prin vasalitatea toxică a dependenţei energetice de gaz şi de enormitatea proiectului, în fond politic, nu economic, al gazoductului Nord Stream II. De la această servitute nu mai e decât un pas mărunt până la tutelă. Şi până la a îngurgita şi veninul pretenţiilor de agitprop ale Moscovei. 

Potrivit lor, Rusia (ca pe vremuri URSS) s-ar simţi, chipurile, "ameninţată" de NATO când, în realitatea nemachiată, alianţa nordatlantică nu mai ştie cum să-şi semnalizeze bunăvoinţa, caracterul defensiv şi pacifismul faţă de o putere nucleară, imperială, agresivă. Sau de biata Ucraină, care, în realitatea nemachiată, nu mai ştie cum să-şi apere neamul faţă cu tancuri, nave de război, avioane, drone, mercenari şi 150.000 de militari ruşi, înarmaţi in corpore până în dinţi.

Strategia appeasementului şi a servituţii, limbajul şi justificarea lor

Or, Occidentul a făcut şi acest pas către subordonare şi supunere. Căci în faţa unei realităţi contrazicând confortul psihic al liderilor săi, Occidentul liberal se hrăneşte cu un soi de newspeak orwellian de sorginte progresistă. A acceptat ca heralzii amăgirii (care sunt idioţii utili, ori agenţii de influenţă ai lui Putin) să-şi zică "realişti".

Cei din urmă, relevă Rybińska, au edificat o şcoală politologică, potrivit căreia criza ucraineană ar fi, chipurile, nu rezultatul faptelor dictatorului, ci al "zăngănitului de arme ucrainean", sau apusean, al "ameninţărilor", pasămite "justificate", confruntând Moscova, şi al "iluziilor liberale", alimentate de promisiunile de apartenenţă la NATO făcute Kievului. Ca şi cum aspiraţiile unui popor clamând dreptul la autodeterminare ar putea fi anulate. Ca şi cum vestul ar fi în stare să-şi trădeze principiile fără să se autoanihileze.

Ca şi cum n-am avea datorii morale faţă de cei 40 de milioane de ucrainieni. Ca şi cum n-ar exista vreo înţelepciune politică, iar dreptul internaţional ar fi divizibil, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. Ca şi cum victoria samavolniciei în criza ruso-ucraineană ar rămâne fără efectul tumorii cancerigene metastaziate asupra sănătăţii lumii cândva libere şi civilizate.

Acceptarea iluziilor promovate de şcoala antifrastic numită, în newspeakul contemporan, "realistă", când de fapt produce doar scamatori, iluzionişti, negustori de tromboane şi jucători de-a alba-neagra, de pe urma cărora profită doar appeasementul, agresiunea, jaful şi mafioţii, îi întăreşte tiranului impresia, just diagnosticată, că "vestul", cum spune Rybińska, e "slab, divizat şi înfricoşat". Căci a acceptat fără să crâcnească anexarea Crimeei, războiul din Donbass şi câte şi mai câte.

Reiese, cred eu, precum atunci când în vest ori la ONU era primit, ca un lider legitim, un terorist ca Yasser Arafat, cu pistolul la brâu, că terorismul militar şi politic e rentabil. Că şantajul e profitabil.

Remediul e clar. Dar îl vor găsi?

Ne putem bizui pe speranţa că liderii apuseni vor înţelege acest adevăr simplu şi vor reveni la bun-simţ? Nu vor refula ei evidenţa că a face concesii e a pierde, şi-anume a pierde şi împotriva aliaţilor lui Putin, precum China comunistă şi Iranul islamist, iar a refuza hatârurile cerute de Kremlin e a câştiga?

Nimic nu e mai puţin cert. Rusia e departe. Aproape e confortul în care sunt instalaţi şi delirul ideologic progresist asumat de unii lideri apuseni, în credinţa eronată că a suprima libertăţi şi drepturi civice în numele binelui comun ar aduce servicii democraţiei şi minorităţilor, când de fapt nu serveşte decât propriei perpetuări la putere, extremismului, şi prelungirii divorţului de realităţi.

Dacă trezirea la realităţi e neplăcută ca un duş foarte rece şi dureroasă, precum compresa cu gheaţă prea îndelung presată pe rană, iar poporul, în loc să protesteze, le permite să fie laşi, stupizi şi neadecvaţi, realegându-i în funcţii, de ce să se scoale din somn, cât n-au fost luaţi la pumni?

Mai bine continuă să se dedea ruşinii delirului, potrivit căruia ne-ar mai trebui "puţintică răbdare", vorba lui nenea Iancu, şi am obţine schimbarea în bine a răufăcătorului prin cooperare, dialog şi concesii. Halal. Aşa că Ucrainei îi vor urma Moldova, statele baltice, Polonia. Apoi restul Europei.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite