Se retrag tancurile în cazărmi? Putin a obţinut ce a vrut?

Sursă foto: The Times

Povestea cu războiul a convenit şi convine tuturor, aceasta fiind una dintre cauzele (dacă nu cea mai importantă!) pentru care s-a creat această panică transmisă de la nivel înalt, pe căi oficiale şi mai puţin oficiale, adică furnizată pe surse mass-mediei, şi transformată într-un spectacol la nivel global sub forma unei ameninţări „iminente”.

Invazia cu... mesajele invaziei

Pentru a ne explica, iată de ce a fost necesar perpetuarea mesajului că va urma o invazie:

• În primul rând, naraţiunea de război „iminent” a convenit administraţiei americane, fiindcă în acest mod şi-a justificat atenţia şi prioritatea acordată Ucrainei şi regiunii est-europene, nereprezentând un interes pentru societatea americană. De altfel, există o majoritate care ar prefera ca SUA să nu participe la negocierile privind situaţia din prezent dintre Rusia şi Ucraina.
• În al doilea rând, problema Ucrainei a reuşit să mobilizeze şi să coaguleze Occidentul, câteva fisuri fiind create în timpul mandatului preşedintelui Donald Trump, după care a urmat episodul submarinelor, dezacorduri privind Nord Stream 2 etc. Iar datorită acestei mobilizări legate de problema ucraineană s-a consolidat şi alianţa SUA cu partenerii europeni, iar NATO s-a galvanizat.
• În al treilea rând, pericolul unui război a oferit prilejul unui reset al relaţiilor cu Rusia, atât de necesar ambelor părţi. Poate că resetarea relaţiilor s-ar fi realizat şi fără utilizarea dimensiunii militare în negocieri, însă doar prin prisma acesteia s-au putut înşira pe masă o multitudine de dosare, iar americanii au înţeles care sunt „liniile roşii” pentru Rusia. De asemenea, prilejul oferit de spaima războiului a permis reglementarea acestei regiuni atât de încurcate cum este Marea Neagră şi setarea acesteia într-o oarecare formă pentru o perioadă de timp. Mai ales că presiunea războiului a accelerat soluţionarea mai multor probleme de securitate europene, care poate într-o altă formă de negociere ar fi durat mai mult timp şi ar fi necesitat mai mult efort.
• Şi nu în ultimul rând, prin pacea pe care o va furniza Europei, americanii vor acoperi o parte a eşecului nu numai al retragerii, dar şi al investiţiei în van din Afganistan. Să nu uităm că cu cât iminenţa războiului este mai mare, cu atât pacea este mai dorită, iar solul păcii este cu atât mai mult aşteptat. Iar de această dată, preşedintele Biden va livra pacea, poate nu întâmplător în ajunul midterm elections 2022, pentru care democraţii şi liderul lor erau într-un mare impas conform ultimelor sondaje.

Ce obţine Rusia?

Dar să revenim la esenţă, de ce Rusia întoarce tancurile şi renunţă la ideea de război? Fiindcă, în fond, a obţinut ceea ce a dorit sau este pe calea favorabilă a negocierilor. După cum ne-a explicat încă de la început profesorul Dan Dungaciu, războiul în acest caz este doar o strategie de negociere, iar tancurile au fost doar un instrument de a pune presiune pe Occident pentru a se aşeza la masa negocierilor, puterea militară fiind singura forţă de care dispune Rusia pentru a agita spiritele prin capitalele de pe ambele maluri ale Atlanticului.

Dar ce a vrut să obţină Rusia? Securizarea spaţiului proxim printr-un buffer zone, ceea ce înseamnă obţinerea unor garanţii că Occidentul prin instituţiile sale, NATO şi UE, nu se vor extinde, iar graniţa se opreşte pe Prut, apoi urcă prin Carpaţii Maramureşului şi Bucovinei până în nord spre graniţa dintre Rusia şi ţările baltice.

Sursă foto: Quora.com

Cum Belarusul a căzut deja în braţele Kremlinului, punctul cel mai important a devenit Ucraina. În viziunea Moscovei, Rusia nu-şi permite din raţiuni de ordin securitar şi poate existenţiale ca fosta republică sovietică, cu care se învecinează şi împărtăşeşte o parte comună istorică a culturii slave, să se „occidentalizeze”. Iar ceea ce se impune acum este conferirea unui statut neutru Ucrainei (alţii îi spun „Finlandizare”), care va fi obţinut printr-o formă sau alta de federalizare, numită oferirea unui „statut special” Donbas-ului, pe care Ucraina va fi nevoită s-o accepte, iar, în consecinţă, nu va putea adera la NATO. Aceeaşi logică i se va aplica probabil şi Republicii Moldova, care pe aceleaşi criterii, are de setat problema cu Transnistria.

Dar să revenim la o altă întrebare esenţială, de ce tocmai pe parcursul acestor zile Rusia ar da semnale că începe retragerea tancurilor de la graniţa Ucrainei? Şi dacă are acest lucru legătură cu vizita cancelarului Scholz la Kiev şi Moscova? Absolut. După cum am explicat aici, că toată presiunea s-a concentrat anume pe Ucraina şi respectiv compromisurile inevitabile pe care urma să le facă în privinţa Acordurilor de la Minsk, întrebarea se punea doar când va ceda Ucraina, odată ce precipitarea s-a făcut resimţită în ultimul timp la Kiev. Şi iată că, odată cu vizita cancelarului german, compromisurile (cedările) au fost anunţate (e drept, doar de partea germană). În cadrul conferinţei de presă comune de la Kiev, Olaf Scholz a anunţat că „preşedintele Zelenski m-a asigurat că Ucraina va prezenta/propune spre discuţie (n.red. în formatul Normandia) proiecte de legi privind statutul special şi alegeri (n.red. în Donbas)”.

Iar la Moscova a reafirmat acest lucru în faţa lui Vladimir Putin: „este bine că preşedintele Zelenski a spus ferm, ieri, că toate cele trei proiecte de lege necesare – privind statusul estului din Ucraina, amendamentele constituţionale şi organizarea alegerilor – vor fi în curând prezentate Grupului de contact trilateral, în cadrul căruia se desfăşoară procesul de la Minsk şi care reuneşte toate părţile. Este un bun progres”.

Ce înseamnă acest lucru mai exact, adică Ucraina va implementa partea politică a Acordurilor de la Minsk înaintea celei de securitate, pe care Rusia ar trebui s-o îndeplinească, aceasta fiind varianta convenabilă Moscovei, conform formulei „Steinmeier”, despre care LARICS a scris aici. Acordarea unui „statut special” regiunii Donbas şi modificarea Constituţiei, practic, va însemna federalizarea Ucrainei, adică regiunea va putea controla sau va avea drept de veto asupra politicii autorităţilor centrale, iar prin organizarea alegerilor în Doneţk şi Lugansk oamenii „ruşilor” sau separatiştii vor avea putere de decizie în Ucraina, ceea ce înseamnă că aderarea la NATO va fi imposibilă.

Cum joacă occidentalii?

Dar oare occidentalii sunt conştienţi de acest lucru? Desigur. După cum am anunţat, chiar însăşi metoda implementării Acordurilor de la Minsk (măsurile politice înaintea celor de securitate), favorabilă Kremlinului, a fost întărită de preşedintele deja reales al Germaniei, Frank-Walter Steinmeier. Chiar dacă există probabilitatea de a înţelege greşit terminologia de federalizare aplicată în estul Europei, chiar Germania fiind un stat federal, totuşi Occidentul a înţeles preţul negocierii cu Federaţia Rusă, respectiv statutul de neutralitate al Ucrainei (forma acesteia încă urmează să fie definită) şi încheierea ciclului de extindere al NATO şi UE spre est cel puţin pentru o generaţie.

Având în vedere crizele cu care s-a confruntat UE în ultimul timp (a imigranţilor, pandemică) şi preţul mai ridicat în raport cu beneficiile extinderii NATO, precum şi nevoia unei forme de înţelegere cu Rusia (după cum se referă Casa Albă: „to restore predictability and stability to the relationship”), din raţiuni strategice pentru SUA (în eventualitatea unui confruntări cu China) şi din raţiuni economice pentru UE, această negociere are loc în detrimentul Ucrainei.Sursă: Unian.net

Este sau nu Ucraina o victimă?

Parţial – da, parţial – nu, fiindcă Ucraina până la urmă din această negociere trebuie să rămână şi ea cu ceva, iar acel ceva va însemna o notă de plată în sensul direct al cuvântului, exprimată în garanţii de ordin economic, granturi şi investiţii din partea Occidentului. Această „răscumpărare” va potoli nemulţumirile din societatea ucraineană, care, conform sondajelor, pe lângă necesitatea încheierii războiului din estul ţării, îşi direcţionează atenţia asupra problemelor de ordin socio-economic, adică un nivel de trai scăzut, şomaj, pensii şi salarii mici. Prin urmare, banii veniţi de la partenerii occidentali ar trebui să suplinească nevoile economice ale Ucrainei. Pe lângă soluţionarea acestui aspect, poate va reuşi rezolvarea problemei din Donbas, iar Zelenski va aduce pacea mult-aşteptată în Ucraina, pentru care a şi fost ales. Să nu uităm că vor urma şi acolo alegeri prezidenţiale şi parlamentare, în 2024 sau poate mai devreme prin anticipate, iar soluţionarea conflictului din Doneţk şi Lugansk va conveni şi actualei administraţii de la Kiev. Însă până şi la capitolul compromisuri, societatea este conştientă de inevitabilitatea acestora, după cum am relatat anterior aici şi aici.

Pe lângă aceste aspecte, dualitatea şi jocul la două capete, între Vest şi Est, ale liderilor ucraineni înainte de Euromaidan, se fac resimţite până acum, fiindcă indecizia şi ezitarea din anii de după căderea Zidului Berlinului, care au fost favorabili extinderii NATO şi UE (de care a beneficiat şi România), au adus Ucraina în situaţia critică de astăzi, aflându-se la frontiera cu Occidentul şi, totuşi, în pericol de a fi luată în prizonierat parţial de către vecinul de la est.

Sursă: Politico.eu  

Când se va încheia criza ucraineană?

Desigur că tot ceea ce a obţinut Vladimir Putin în legătură cu Ucraina deocamdată este doar o promisiune verbală din partea cancelarului german, însă tocmai din acesta cauză probabil o parte a concentraţiei militare de la graniţa Ucrainei încă va mai rămâne cel puţin până când implementarea Acordurilor de la Minsk în varianta rusească se va realiza şi pe teren. Mai mult de atât, legea privind recunoaşterea republicilor Doneţk şi Lugansk se află spre promulgare şi se află pe biroul şefului de la Kremlin, tot ca o metodă de presiune asupra Ucrainei şi a „protectorilor săi”, cum se zice în presa moscovită. De altfel, în zilele premergătoare acestei aşa zise „posibile invazii”, printre declaraţiile de la Kremlin s-a resimţit persistenţa cu care oficialii s-au exprimat în nevoia urgentă de a pune presiune pe Ucraina în vedere implementării Acordurilor de la Minsk.

Declaraţia lui Dmitri Kozak după întrevederea de la Berlin din 10 februarie în formatul Normandia: „Acordurile de la Minsk prevăd o soluţie a conflictului prin dialog cu reprezentanţii anumitor regiuni din regiunile Doneţk şi Lugansk. Partenerii europeni din Germania şi Franţa sunt înţelegători cu poziţia noastră cu privire la necesitatea dialogului, dar nu am văzut o disponibilitate de a face acest lucru, nu arată suficientă fermitate, pentru a pune presiune asupra Kievului în această chestiune”.

Lavrov a transmis, pe 12 februarie, după conversaţia telefonică cu omologul său american că acţiunile Statelor Unite şi ale altor ţări occidentale încurajează Ucraina să saboteze acordurile de la Minsk şi „încercările dezastruoase de a rezolva cu forţa problema Donbasului”.

Dar până la urmă care este graba lui Putin în privinţa Ucrainei? În 2024 se încheie al doilea mandat al său consecutiv şi al patrulea în total, iar până atunci trebuie să livreze populaţiei o soluţie pe acest subiect. Şi nu că ar exista riscul de a nu fi reales, amendamentul constituţional din 2021 îi permite să candideze pentru încă două mandate prezidenţiale, ci mai degrabă este presat de incertitudinea setării verticalei administrative şi a deciziei realizării tranziţiei de putere, mai devreme sau mai târziu. Rusia trebuie să livreze o soluţie fiabilă şi pe termen lung a unei forme de conducere, în stil autoritar, specifică şi pliabilă spaţiului ex-sovietic, iar înainte de a începe acest proces, trebuie să clarifice problema ucraineană, în acest format de putere, deoarece la un moment dat poate deveni existenţială pentru statul rus.

Epilog

Până atunci şi în loc de final, trebuie de reamintit motivele pentru care Rusia nu ar (fi) invada(t) Ucraina. Pe lângă cele enunţate mai sus, adică faptul că Ucraina a dat semnale privind disponibilitatea de a face cedările necesare, iar Putin a obţinut ceea ce a vrut, adică probabil şi-a asigurat securitatea proximă, să nu uităm că războiul sau un conflict armat la o scară mai largă ar însemna costuri prea mari şi ar fi şi în detrimentul Rusiei. De asemenea, susţinerea Kremlinului în privinţa unui conflict cu Ucraina este minor, iar populaţia Rusiei ar fi împotrivă. Apoi, prin birourile oficialilor de la Moscova se ştie că Ucraina este o „nucă tare”, luând în considerare armamentul furnizat în ultimul timp dinspre Occident, pregătirea psihologică a populaţiei (cca 60 la sută dintre ucraineni sunt pregătiţi să reziste într-un fel sau altul) şi spiritul partizan şi de rezistenţă al unui segment semnificativ pe populaţie. Într-un final, pacea este un câştig pentru toţi cei implicaţi, iar ruşii, fiind conştienţi de indisponibilitatea occidentalilor de a sacrifica prea multe pentru Ucraina, au cerut un preţ aparent mare, de resetare a întregii arhitecturi europene de securitate, însă scopul final este de a negocia şi a obţine acel „mic” obiectiv, atât de necesar – neutralitatea spaţiului proxim.

Analiză de Cristina Melnic, cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse din cadrul ISPRI.