Sezonul reevaluărilor: azi, Kosovo!

Doar cinci ţări din UE se împotrivesc recunoaşterii independenţei Kosovo

În 2008, când Kosovo îşi declara unilateral independenţa, poziţia României a fost fermă şi clară, împărtăşită unanim la vârful instituţiilor statului şi de către partidele parlamentare. Era poate un răspuns emoţional, un răspuns sensibil la fantomele transilvane ale trecutului sau la idealizata relaţie a Bucureştiului cu Belgradul.

Astăzi, în 2013, vremurile s-au schimbat. Să ne împotrivim lor n-ar ţine de principialitate şi consecvenţă, ci de lipsă de realism politic. În acest moment în UE mai sunt doar cinci ţări care se împotrivesc recunoaşterii independenţei Kosovo, toate unite, mai mult sau mai puţin justificat, de potenţialul de contagiune al precedentului – Spania, România, Grecia, Slovacia şi Cipru.

După ce vineri Belgradul şi Pristina s-au înţeles cu privire la viitorul nordului provinciei Kosovo, după ce Comisia Europeană a recomandat luni ca negocierile pentru aderarea Serbiei la Uniunea Europeana sa fie deschise, după ce Preşedintele Germaniei a făcut un apel pentru toate ţările Consiliului Europei să recunoască independenţa Kosovo, după rezoluţia de săptămâna trecută a Parlamentului European, cred că România are toate argumentele pentru a-şi recalibra poziţia. Este important ca, la Consiliul European din iunie care va oferi o dată de începere a negocierilor de aderare cu Serbia, noi să ieşim din zona analizei şi să spunem un „da” clar pentru Kosovo. În plus, trebuie să ţinem cont că un prim pas a fost deja făcut: România acordă vize pe paşapoartele kosovare.

Miza Kosovo a fost înţeleasă şi la Belgrad, care ştie că, dincolo de problemele de corupţie şi de crimă organizată, viitorul său în Uniunea Europeană nu are nicio şansă fără normalizarea relaţiei cu Kosovo. O schimbare a poziţiei României nu este în niciun fel un act inamical la adresa Serbiei. Relaţiiile dintre Bucureşti şi Belgrad vor avansa în cadrul proiectului comun european, iar minoritatea românească din Serbia va putea fi pusă sub protecţia mecanismelor Bruxellesului de afirmare, de către minorităţile naţionale, a propriei identităţi. În plus, acest gest ar putea fi impulsul pentru o politică mult mai activă a României în Balcani.

Argumentele pentru recunoaştere independenţei Kosovo nu se pot schimba doar la televizor. Este nevoie de o dezbatere în Parlament (în plen şi în comisiile de specialitate), în rândul partidelor parlamentare, în Guvern şi la Preşedinţie, pentru o decizie de politică externă coerentă, larg împărtăşită şi matură. Nu există motive pentru ca această dezbatere să nu înceapă imediat. Având în vedere Declaraţia Parlamentului României privind proclamarea unilaterală a independenţei provinciei Kosovo, Declaraţia nr. 1 din 18 februarie 2008, este Parlamentul României cel care are responsabilitatea esenţială a redeschiderii şi reevaluării oficiale a acestui subiect.

Păstrând proporţiile, soluţia celor două state în Balcanii de Vest are aceleaşi virtuţi precum soluţia „celor două state” în Orientul Mijlociu. Serbia este nuca cea mai grea şi, deci, cheia în stabilitatea Balcanilor de Vest, o chestiune pe care, după un eventual succes, Europa o poate mai uşor aborda când e vorba de negocierilor de aderare cu alte state.

Ca şi în vremea lui Tito, Serbia a încercat, după căderea lui Milosevic, să stea la mijloc, să se menţină suficient de atractivă şi pentru Uniunea Europeană, şi pentru Rusia, fără a face o opţiune decisivă pentru niciuna. Acordul de liber-schimb cu Moscova a permis Belgradului să exploreze tentaţia unei punţi pentru produsele europene în spaţiul rusesc. Dar acest calcul, valid pe timp de „pace”, e mai puţin eficient în vreme de „deranj” geopolitic. În astfel de timpuri, cum se vede şi în Cipru, cei mici, indecişi şi slabi riscă să fie striviţi. Recunoaşterea de către România a independenţei Kosovo, alături de opţiuni similare ale altor ţări precum Slovacia sau Spania, de exemplu, poate forţa o opţiune clară pentru Europa a Belgradului, o opţiune pusă de multe ori sub semnul întrebării după victoria de anul trecut în alegerile prezidenţiale a lui Nikolic.

Recunoscând independenţa Kosovo, întindem o mână prietenească către o Serbie europeană. Bineînţeles, vor trece ani până când Serbia va fi în situaţia de astăzi a Croaţiei, dar opţiunea va fi fost făcută. Ar fi un avantaj şi pentru România, pentru comerţul nostru cu Europa de Vest, pentru transportatorii noştri, pentru infrastructura europeană, încă o dată, pentru minoritatea noastră din Voivodina, aceasta dacă veştile bune dinspre Pristina, Belgrad şi Bruxelles se vor înteţi.

De asemenea, asumând această decizie, România contribuie la integritatea unui spaţiu european şi euro-atlantic în Balcani. În contextul economic şi securitar actual, aceasta capătă o importanţă strategică pentru Europa şi pentru România. Ambiţiile noastre pentru UE depind de natura integrată a unui spaţiu economic şi politic care să funcţioneze ca o poartă de acces spre Europa dinspre Levant şi Asia. Rezolvând un punct de vulnerabilitate colectivă, o decizie legată de Kosovo este nu doar principială şi de nişă, ci implică evoluţii şi oportunităţi pe termen lung.