Strategia Dunării: „virtuţi respectabile“

Strategia Dunării poate genera poveşti de succes

Planificarea,  evaluarea priorităţilor, precum şi mobilizarea raţională a resurselor sunt esenţiale.

Peste două săptămâni, Consiliul European va înscrie în agenda sa şi „Strategia UE pentru regiunea Dunării". Pornită din iniţiativa României şi Austriei, în urmă cu câţiva ani, având susţinerea unor state membre, precum Germania, şi găsind ecou la Bruxelles, Strategia Dunării va primi consacrarea oficială europeană la sfârşitul semestrului preşedinţiei ungare a Consiliului.

Concepută pentru a promova cooperarea statelor regiunii, Strategia Dunării asociază state membre ale UE, state candidate şi state din vecinătatea Uniunii care-şi propun câteva obiective de importanţă transnaţională: conectivitatea, managementul mediului şi apelor, managementul riscurilor, dezvoltarea socio-economică şi îmbunătăţirea sistemelor de guvernare. Proiectul cooperării statelor şi naţiunilor din regiunea dunăreană nu e nou.

Lăsând la o parte experienţele istorice dinaintea epocii moderne, vom aminti de politica mercantilă habsburgică (secolul al XVIII-lea), pentru care Dunărea reprezenta o cale esenţială de transport şi comerţ cu produse agricole către Vest şi produse manufacturate spre Est. Efectul principal a fost orientarea regiunii spre piaţa vest-europeană. În prima parte a secolului al XIX-lea, economistul Friedrich Liszt a propus extinderea Zolvereinului, patronat de Prusia, spre Europa danubiană, care urma a fi inclusă într-o vastă piaţă, determinând atât dezvoltarea agriculturii cât şi a industriei.

Ideea a fost preluată de printul Felix Schwarzenber, şeful guvernului lui Franz Joseph, care a încercat să aplice un program grandios, prin confederarea statelor germane şi monarhia habsburgică, Dunărea devenind, „axa Europei continentale". Prinţul Schwarzenberg a fost „temperat" de Metternich care considera că spaţiul danubian era european doar de la Viena către vest şi era semicolonial şi înapoiat în est, începând cu Ungaria. Visul prinţului Schwarzenberg s-a năruit odată cu victoria prusacilor la Sadova (1866), iar alcătuirea bicefală austro-ungară (1867) a mai fost numită şi „monarhia dunareană", denumirea transmiţând mesajul că unitatea imperiului nu ţinea atât de dinastie, cât de  geografie.

SPAŢIUL DANUBIAN ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ

Napoleon a numit Dunărea „regele fluviilor europene", nu doar din cauza mărimii, ci şi pentru importanţa conexiunii Vest-Est. Iar britanicii gândeau, după Primul Război Mondial, că schimbările din regiunea dunăreană au determinat întreaga balanţă de putere europeană. Ceea ce s-a adeverit după 1938, când puterile Europei au constatat că „destinul danubian e acelaşi cu destinul european". Poate prea târziu au descoperit englezii şi francezii că „Europa şi popoarele ei nu sunt doar o hartă. /.../Ele sunt, cu bune sau cu rele, un singur organism".

Culmea e că, după al Doilea Război Mondial, aproape întreaga regiune dunăreană a fost fragmentată, pentru a fi inclusă în „Blocul Răsăritean" şi a fi despărţită de ceea ce, în Vest, avea să devină Comunitatea Europeană. Abia după sfârşitul Războiului Rece s-a reluat aspiraţia ca şi statele zonei dunărene să intre în „organismul" UE. Iar Strategia UE pentru Regiunea Dunării va crea şansa accelerării şi intensificării integrării europene pentru statele membre şi modernizarea şi dezvoltarea ţărilor riverane sau vecine Dunării (care nu sunt membre ale UE).

ŞANSE  DE  SUCCES

Am spus că Strategia va crea şanse, oportunităţi, deoarece nu va genera avantaje de la sine. Strategia UE pentru Regiunea Dunării e baza pentru realizarea unei dezvoltări policentrice a macro-regiunii, la diferite niveluri spaţiale, într-o perspectivă transfrontalieră. Beneficiarii reali vor fi acei actori publici şi privaţi care vor aplica managementul celor 4C-conectivitate, cooperare, coordonare, competitivitate - în mediul competiţional global postcriză.

Subliniez acest aspect deoarece am observat, participând la câteva evenimente publice interne de promovare a Strategiei, că întrebarea obsesivă a fost: „cum se iau banii europeni prin Strategia Dunării?". Situaţie în care mi-am amintit de remarca lui Jean Berenger: „Frontiera germano-austriacă e o barieră culturală, iar la Passau, ca şi la Ulm, planificarea şi organizarea timpului sunt virtuţi respectabile". La care eu adaug că Strategia Dunării va genera poveşti de succes doar dacă statele, autorităţile publice, companiile şi întreprinzătorii din zonă vor considera virtuţi respectabile şi evaluarea serioasă a priorităţilor, precum şi mobilizarea raţională a resurselor umane şi financiare.

Motivele de optimism sunt multe şi îndreptăţite. Managementul celor 4C e dezirabil şi posibil, de la Ulm la Sulina şi-n întreg spaţiul danubian, iar sursele finanţărilor proiectelor pot veni atât din fonduri europene de coeziune sau alte programe de dezvoltare, cât şi de la instituţii financiare internaţionale sau investitori strategici şi privaţi. Bine ar fi ca, la Consiliul European din iunie, să se insiste nu numai asupra obiectivelor dezvoltării şi integrării regiunii dunărene, ci şi a sporirii competitivităţii ei în contextul globalizării.

Iar România, care a fost unul dintre iniţiatorii acestei strategii europene, să probeze şi „virtuţi respectabile" pentru aplicarea ei în tot spaţiul danubian, inclusiv în cel românesc. Beneficiarii reali ai acestei strategii europene vor fi acei actori publici şi privaţi care vor aplica managementul celor 4C-conectivitate, cooperare, coordonare, competitivitate, în mediul competiţional global postcriză. 

Fost negociator-şef al României cu UE

Vasile Puşcaş, profesor de relaţii internaţionale, autor a peste 20 de volume, a fost negociator-şef al României cu UE (2000-2004); în timpul mandatului său au fost încheiate toate capitolele de negociere şi s-a finalizat negocierea Tratatului de Aderare. Din decembrie 2008 până în octombrie 2009, a fost ministru pentru Afaceri Europene.