Sudul Europei va renaşte. Spania este pregătită să joace un rol important în UE

Zilele în care Spania deţinea un rol mic la Bruxelles se apropie de sfârşit, Madridul având oportunitatea de a modela politicile UE pentru următorii cinci ani, scrie Politico.

Italia şi Polonia – ca să nu mai vorbim despre Marea Britanie, care se distruge singură din cauza Brexitului -  sunt slabe. Benelux, în special Olanda, şi-a pierdut entuziasmul pentru o uniune mai apropiată. Şi alianţa franco-germană caută noi parteneri pentru a spori cooperarea în domeniul apărării, migraţiei şi al viitorului monedei euro.

Din fericire, un astfel de partener este la îndemână. Premierul spaniol, Pedro Sanchez, a devenit liderul de facto al social-democraţiei europene, a doua cea mai mare familie politică atât din Consiliul European, cât şi din Parlament.

Odată ce UE începe un nou mandat legislativ, toate semnele indică că Sanchez a învăţat din greşelile predecesorilor săi şi că este hotărât să-şi lase urma asupra proiectului european.

Pentru prea mulţi ani, Spania nu şi-a atins potenţialul la Bruxelles. Această dinamică a început în anii 1980, atunci când prim-ministrul Felipe Gonzalez a introdus Spania în clubul european, acceptând ca Madridul  să deschidă piaţa spaniolă marilor firme ale vecinilor săi de la nord, în schimbul unei scheme care ar fi compensat pierderile suferite în acest proces. Acest lucru a marcat startul fondurilor structurale şi de coeziune ale UE – o mare realizare, dar şi un blestem.

Odată ce fondurile UE au fost obţinute pentru infrastructura de care era atât de multă nevoie – Spania nu avea aproape deloc autostrăzi - şi pentru protejarea zonelor rurale, politicienii spanioli şi-au concentrat agenda externă în altă parte.

Spania a devenit un jucător reactiv în afacerile UE. Poziţia sa proeuropeană însemna că va fi întotdeauna în favoarea integrărilor viitoare, dar scopurile sale au fost limitate în a urma linia trasată de Berlin şi Paris.

Acest rol pasiv a venit cu un preţ. În mijlocul crizei datoriilor şi imediat după, Spania a pierdut din influenţa sa, în timp ce alţii – Italia şi Polonia, dar şi state membre mai mici precum Finlanda, Irlanda şi Portugalia – au început să ocupe mai mult spaţiu. Spania chiar şi-a pierdut poziţia permanentă în consiliul executiv al Băncii Centrale Europene.

Spania a învăţat pe propria piele că slăbiciunea domestică a făcut-o slabă şi la nivel european. Şi a descoperit că există o reciprocitate: dacă eşti slab la Bruxelles, şi unitatea naţională are de suferit. Mişcarea secesionistă catalană este un exemplu.

Mai mult decât oricare lider spaniol de dinaintea sa, Sanchez pare să înţeleagă implicaţiile acestei dinamici şi, mulţumită faptului că înţelege felul cum funcţionează UE, are un plan pentru a întrerupe acest cerc vicios.

Interesul său de pe continent se reflectă în echipa sa europeană: ministrul său de Economie, Nadia Calvino, a fost director general în Comisia Europeană; ministrul său de Externe, Josep Borrell, a fost preşedinte al Parlamentului European; şi Luis Planas, ministrul Agriculturii, a fost reprezentantul permanent al Spaniei la Bruxelles. Alţi oficiali importanţi sunt tot proeuropeni puternici care înţeleg cum funcţionează maşinăria UE.

Dar cu siguranţă socialiştii spanioli nu se află în cea mai uşoară poziţie în plan intern. Probabil că vor avea un guvern minoritar şi problema eforturilor Cataloniei de a-şi obţine independenţa nu va dispărea prea curând. De asemenea, Sanchez primeşte critici dure pentru că a ajuns la acorduri cu stânga radicală şi partide care susţin independenţa, pentru a trece anumite legi şi bugetul ţării.

Însă ceea ce îi va acorda prim-ministrului un avantaj pe scena europeană este un consens proeuropean printre spanioli. Partidul eurosceptic al ţării, Vox, a suferit o mare înfrângere în alegerile europarlamentare de luna trecută, obţinând doar 6,2 procente din voturi – cu mult sub cele 34 de procente pe care liderul de extremă-dreaapta Matteo Salvini le-a câştigat în Italia sau 30 la sută cât a obţinut Nigel Farage, şeful Partidului Brexitului.

Ceva pare să se fi schimbat în Spania. Atât actorii guvernamentali, cât şi cei neguvernamentali sunt hotărâţi să mărească influenţa statului în blocul comunitar.

Spania a început să facă ceva ce alţii au desluşit de mult: işi construieşte propria sa reţea în capitala UE. Oficialii spanioli din insstituţiile UE se întâlnesc regulat pentru a împărtăşi şi a-şi coordona poziţiile. Ei au început şi să se sfătuiască sistematic cu omologii lor din Guvernul spaniol, europarlamentarii şi companiile multinaţionale spaniole.

Madridul începe să înveţe, în sfârşit, cum să acţioneze în jocul UE, atunci când vine vorba despre lobby, în ciuda faptului că acest cuvânt are conotaţii negative puternice în Spania.

Toate semnele arată spre faptul că Spania nu numai că va modela politica blocului, cu numiri în poziţii-cheie de decizie în UE, ci va trasa linia şi atunci când vine vorba despre strategii.

Consileirul lui Sanchez, Jose Manuel Albares, a dezvăluit recent agenda strategică spaniolă pentru următoarea Comisie, care subliniază 10 priorităţi-cheie: finalizarea uniunii monetare a UE, întărirea politicilor sociale ale Europei, crearea unei strategii industriale, adâncirea pieţei unice, dezvoltarea unui nou acord verde, sprijin pentru zonele rurale, mai multe investiţii pentru tehnologia înaltă, managementul inteligent al migraţiei, un rol global mai mare pentru UE, un buget UE mai mare şi mai multă armonizare fiscală.

Aici, cooperarea cu Germania şi Franţa va fi crucială, dar Spania va trebui să găsească aliaţi-cheie şi în state membre mai mici.