Europa

articolul anterior articolul urmator

Sultanul de la Bosfor

26
20 Dec 2019 09:23:03
Alexandru Grumaz
Întâlnire de grad zero preşedintele Erdogan şi preşsedintele Putin
Întâlnire de grad zero preşedintele Erdogan şi preşsedintele Putin

Generalul în rezervă Charles Wald, fost şef al Comandamentului SUA în Europa  lansează o ipoteză de lucru corectă în ziarul grecesc Khathimerini: „Este timpul să reanalizăm dependenţa militară a Americii de Turcia. Să începem cu înştiinţarea Ankarei că SUA vor transfera resursele militare de la baza aeriană turcească de la Incirlik”. Unde? În Europa.

În urmă cu zece ani, mulţi politicieni din Europa au pus sub semnul întrebării nevoia unor depozite avansate pentru armele nucleare americane. Această discuţie a devenit „mută” acum, deoarece Moscova a adoptat o atitudine beligerantă faţă de Occident, iar militarii ruşi au confiscat Crimeea şi au provocat un conflict armat în estul Ucrainei. Washingtonul şi NATO văd în continuare necesitatea deţinerii de bombe nucleare americane în Europa.

Deşi orice utilizare a unei arme nucleare ar avea un efect militar dar şi unul civil devastator, Alianţa a considerat că aceste bombe au în primul rând un scop politic: descurajarea şi, în cazul în care descurajarea eşuează şi un conflict izbucneşte, să semnalizeze (prin posibila utilizare a lor) că problemele sunt pe punctul de a escalada la niveluri potenţial oribile şi, astfel, ar pune capăt conflictului. Relaţiile SUA-Turcia s-au deteriorat în mod dramatic în ultimul timp. De curând, un senator republican a sugerat suspendarea Turciei din alianţa NATO.

În aceste condiţii, armele nucleare americane nu-şi găsesc locul în Turcia. Este timpul să le aducem în Europa! O altă chestiune îngrijorătoare este o declaraţie recenta a lui Erdogan. Preşedintele Erdogan spune că vrea arme nucleare în propriul arsenal militar. În septembrie, el a spus partidului său politic: „Unele ţări au rachete cu focoase nucleare. Dar Occidentul insistă asupra faptului că noi nu le putem avea. Nu pot accepta acest lucru.”

Într-un interviu la televiziune, pe data de 11 decembrie, ministrul de externe, Mevlut Cavusoglu, a avertizat că Turcia ar putea împiedica Statele Unite să folosească două baze cheie din ţară ca răspuns la posibile sancţiuni privind achiziţionarea de rachete ruseşti S-400 de către Ankara şi datorită campaniei sale militară din nord-estul Siriei. Nu a fost prima dată când Ankara a dat astfel de avertismente, dar cu perspectiva sancţiunilor care se apropie, tonul avertismentului pare să fie mai dur. În interviul acordat canalului pro-guvernamental A Haber, Cavusoglu a fost întrebat: cum va răspunde Ankara la eventualele sancţiuni ale Congresului SUA şi dacă starea bazei americane din Incirlik, nu departe de graniţa cu Siria, poate fi revizuită?. Ministrul a răspuns că starea „atât a bazei de la Incirlik cât şi a bazei de la Kurecik” poate fi revizuită.

Erdogan şi Cavusoglu Foto EPA EFE

Kurecik este o bază NATO din estul provinciei Malatya, care găzduieşte o staţie radar de avertizare timpurie ca parte a sistemului de apărare anti-rachetă al NATO. În 2017, Cavusoglu avertizase că Turcia ar putea lua în considerare închiderea bazei Incirlik, deoarece a fost „enervată” de „atitudinea unora dintre membrii NATO” faţă de Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), grupul insurgent considerat o organizaţie teroristă de Ankara şi de o parte a comunităţii internaţionale. În iulie trecut, el a făcut aluzie din nou la utilizarea „cardului Incirlik” în cazul sancţiunilor din cadrul Legea privind combaterea adversarilor din Americii prin sancţiuni (CAATSA-Countering America’s Adversaries Through Sanctions Act). 

Având în vedere cele mai recente evoluţii de la Washington, luarea în discuţie a bazelor americane de la  Incirlik şi Kurecik are ca scop stimularea puterii de negociere a Ankarei. Tensiunile turco-americane au atins maximul în octombrie 2019, după ce Ankara a lansat Operaţiunea Izvorul Păcii (Peace Spring) împotriva kurzilor din Unităţilor de Protecţie a Poporului afiliate la PKK, din nord-estul Siriei, ceea ce a determinat o mulţime de proiecte de sancţiuni în Congresul SUA. Cu toate acestea, preşedintele SUA, Donald Trump, şi-a menţinut atitudinea „liniştită” faţă de Turcia, iar tensiunile par să se relaxeze, în special după vizita preşedintelui Recep Tayyip Erdogan din 13 noiembrie de la Washington. Cu toate acestea, mecanismul de sancţiuni din Congres, merge înainte.

Comitetul pentru Relaţii Externe al Senatului a avansat pe 11 decembrie un proiect de lege conceput pentru a sancţiona liderii Turciei, industria energetică şi sistemul financiar implicat în campania militară din Siria. Legislaţia conţine, de asemenea, o dispoziţie pentru aplicarea CAATSA, care ar putea îngheţa activele turceşti, restricţiona vizele şi poate limita accesul la credite, ca răspuns la achiziţionarea de către Ankara a sistemelor de apărare aeriană S-400 din Rusia.

Baza aeriană Incirlik a devenit operaţională în 1955, deoarece Turcia a încercat să promoveze legăturile cu NATO şi cu blocul de securitate occidental. Este în esenţă o bază turcă, cu o parte din ea alocată folosirii armatei americane. Facilitatea este una dintre cele mai mari 13 baze disponibile militarilor americani din întreaga lume. Cele mai recente condiţii de utilizare ale acesteia sunt stabilite în Acordul de apărare şi cooperare economică, pe care Turcia şi Statele Unite le-au semnat în martie 1980. În baza acordului, toate bazele şi facilităţile pe care le acoperă - inclusiv Incirlik - sunt alocate Statelor Unite ca parte a principiile din Tratatul NATO şi în conformitate cu planurile de apărare ale NATO. Conform acordului, Statele Unite recunosc toate drepturile suverane turce asupra Incirlik şi se angajează să nu disloce avioane de război pentru alte operaţiuni decât misiunile NATO. Forţa aeriană turcă este responsabilă pentru toate serviciile de trafic aerian şi de control din bază.

A 10-a escadrilă americană de avioane de alimentare, condusă de un general, este staţionată la Incirlik pentru a îndeplini misiuni de realimentare în zbor în zona Orientului Mijlociu. Încă de la inaugurare, baza a făcut obiectul unor controverse politice şi a „atacurilor” adversarilor interni ai parteneriatului militar cu Statele Unite. De fapt, Ankara a împiedicat Statele Unite să folosească baza încă înainte de anii 80. Mişcarea a avut loc în iulie 1975, în urma embargoul SUA asupra livrării armelor către forţele turce, ca urmare a intervenţiei militare a Turciei în Cipru, în anul 1974. Baza a fost redeschisă după ce Congresul SUA a ridicat embargoul şi a reinstalat asistenţa militară pentru Turcia în septembrie 1978. Un sondaj public de opinie, realizat la jumătatea lunii noiembrie, arată că 30% din turci consideră că ar trebui ca să fie interzisă folosirea bazei de la Incirlik de către SUA, dacă legăturile bilaterale se deteriorează în continuare, în timp ce 64% sunt în favoarea unei interdicţii directe. De asemenea, sondajul sugerează că turcii nu prea au încredere că preşedintele Donald Trump ar putea ajuta la ameliorarea legăturilor bilaterale. Peste 84% consideră că nu ar trebui să aibă încredere în preşedintele Donald Trump şi doar 6% afirmă că preşedintele american garantează încrederea bilaterală. Cu alte cuvinte, publicul turc este deja „pregătit” pentru închiderea bazei!Cât de departe s-ar putea ajunge în acest joc de negociere este greu de prevăzut, însă un lucru este cert: Ankara nu îşi poate permite să închidă baza Incirlik decât dacă decide că îşi poate permite să renunţe la NATO.

Grecia, noul pol cu greutate geopolitică la Mediterană 

SUA au 50 de bombe nucleare B-61 la Incirlik, bombe care trebuie transferate într-o infrastructură europeană stabilă şi sigură, cum ar fi, de exemplu, baza aeriană Aviano din Italia sau la alte baze europene[1], eventual mutarea poate avea loc în ţări ca Ciprul sau Grecia. În Cipru există baza aeriană Akrotiriou care este deja sediul aviaţiei militare regale a Marii Britanii şi dispune de coridoare şi de instalaţii asemănătoare celor de la Incirlik. Baza cipriotă oferă oportunităţi similare cu cele de la baza Incirlik. În plus, se află în apropierea „teatrului de operaţiuni” din Orientul Mijlociu, având avantajul că se află pe teritoriu european. Alegerea Ciprului va trimite în acelaşi timp Turciei un mesaj clar că SUA nu mai sunt dispuse să tolereze supravegherea ilegală a activităţii petroliere şi hârţuirea navală permanentă a companiilor care cercetează şi exploatează ţiţei, din partea Turciei, în zona economică exclusivă a Ciprului. Trebuie menţionat faptul că forţele aeriene americane, germane, olandeze, belgiene şi italiene au fiecare aeronave cu capacitate dublă de operare a muniţiei (clasică/nucleară), certificate pentru a transporta arme nucleare şi echipaje antrenate în livrarea bombelor nucleare în teatrele de operaţiuni.  Motivul pentru menţinerea armelor nucleare la Incirlik devine din ce în ce mai îndoielnic. 

Este timpul ca Forţele Aeriene ale Statelor Unite să le mute. Administraţia Trump a făcut deja primul său pas important pentru crearea unui coridor NATO centrat pe Grecia, după ce ambasadorul Statelor Unite în Grecia, Geoffrey R. Pyatt, a anunţat că ţara sa intenţionează să achiziţioneze portul strategic Alexandroupoli.

Dacă Atena acceptă o astfel de propunere, s-ar produce o escaladare geopolitică importantă în zonă. SUA încearcă să „aducă” Grecia, o rivală tradiţională faţă de Turcia, mai aproape de ei, într-un moment în care Ankara continuă să sfideze NATO prin consolidarea relaţiilor cu Rusia. Portul Alexandroupoli are o importanţă deosebită pentru politica SUA nu numai în Balcani, dar mai ales faţă de Rusia. De asemenea, este o rută energetică importantă, întrucât conducta de interconectare Grecia-Bulgaria (IGB) şi conducta trans-adriatică (TAP) sunt în regiune. De asemenea, portul este important pentru transport, deoarece este situat strategic în apropierea Dardanelelor controlate de turci, strâmtoare care face legătura dintre Marea Egee / Mediterană cu Marea Neagră şi, prin urmare, cu traseele flotei ruse de război către Mediterana.

Odată cu achiziţia acestui port, forţele NATO şi SUA ar putea fi în Balcani în doar câteva ore şi pot opri cu uşurinţă comerţul rusesc cu lumea prin Marea Neagră prin blocarea Dardanelelor. Întrucât Turcia a sfidat tot mai mult NATO - în care Grecia este şi ea stat membru - prin îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia şi achiziţionarea S-400, SUA pot alinia Grecia cu ea sub pretextul clar al asigurării securităţii. Turcia încalcă zilnic spaţiul maritim şi aerian al Greciei şi preşedintele Erdogan proferează ameninţări continue la o eventuală invadare a restul Ciprului. Cu ceva timp în urmă, el a ţinut un discurs în faţa unei hărţi care arata insulele est-mediteraneene ale Greciei ocupate de Turcia, iar în urmă cu câteva luni Turcia a eliminat insula greacă Kastellorizo, o insulă locuită de cetăţeni greci, de pe hărţile online, pentru a revendica suveranitatea asupra rezervelor de petrol şi gaze, în timp ce continuă să ameninţe cu eliberarea de imigranţi, din campusurile instalate în Turcia de nord, spre Grecia. Cu Turcia care ocupă ilegal suprafeţe mari din nordul Siriei şi Ciprului şi intervine ilegal în Irak, Grecia trebuie să se ocupe de un vecin extrem de provocator şi de expansionism.

Deoarece Rusia rămâne, în mod tradiţional, tăcută cu privire la provocările turceşti faţă de Grecia, este puţin probabil ca Moscova să înceteze să facă acest lucru acum, când relaţiile înfloresc între cei doi vecini de la Marea Neagră. Dacă conducerea elenă va decide să accepte oferta SUA, va fi o lovitură puternică către expansionismul turc în Marea Egee şi va crea o ameninţare majoră de securitate pentru Rusia. Grecia a avut ca prioritate crearea unei forţe aeriene navale şi puternice care ar putea bloca Dardanelele. În ciuda problemelor demografice dar şi economico/financiare, Grecia menţine în continuare standarde militare ridicate. Acest lucru se reflectă în faptul că elenii au cei mai buni piloţi de avioane de luptă din NATO. Cât priveşte forţa navală, Grecia are o flotă şi o experienţă mult superioare Turciei în Marea Egee. Marina greacă are o tradiţie îndelungată şi nu a fost niciodată învinsă în luptă. Din acest motiv, marina grecească este una dintre cele mai importante puteri navale mondiale astăzi, la nivel militar şi comercial.

Având în vedere că securitatea împotriva agresiunii continue a Turciei este o prioritate majoră pentru Grecia, ambasadorul SUA declara: „Alexandroupoli este o legătură crucială cu securitatea energetică europeană, stabilitatea regională şi creşterea economică, deci este logic că Statele Unite şi Grecia au ales aici să lucreze împreună pentru a promova securitatea şi interesele noastre comune." Pentru a evita o bază navală americană de pe cealaltă parte a Dardanelelor, Rusia încearcă să ia o poziţie de negociator între Ankara şi Atena, poziţie de care s-a dovedit a fi capabilă în ultimul timp în Orient. Rusia a dovedit în Siria, Afganistan şi în alte părţi că este dispusă să servească drept mediator în afacerile internaţionale. Cu Moscova având în prezent relaţii amiabile cu Ankara şi cu Rusia privită pozitiv de majoritatea grecilor, pentru un simplu motiv turistic, Kremlinul se află într-o poziţie unică pentru a putea media o pace durabilă între Grecia şi Turcia şi pentru a împiedica SUA să dobândească portul Alexandroupoli. Competiţia între marile puteri capătă un contur clar în Balcani.

Pericolul militar se mută din Siria în Libia: companiile private de securitate!  

Preşedintele rus Vladimir Putin şi omologul său turc Recep Tayyip Erdogan au discutat situaţia din Siria şi Libia într-un apel telefonic pe 11 decembrie. Partea turcă a iniţiat conversaţia pentru a aborda diferenţele emergente ale celor două ţărilor faţă de Libia. Câteva zile mai devreme, preşedintele Erdogan îşi declarase disponibilitatea de a trimite soldaţii în Libia. ”Există o companie de securitate din Rusia [în Libia] numită Wagner”, a spus Erdogan. ”Această companie şi-a deplasat personalul de securitate acolo. În ceea ce priveşte trimiterea soldaţilor ... dacă Libia face o astfel de solicitare de la noi, ne putem trimite militarii acolo, mai ales după încheierea unui acord de securitate militară. ”. Preşedintele Erdogan şi şeful guvernului libian al Acordului Naţional (GNA), Fayez al-Sarraj, au semnat un set de memorandumuri pe 27 noiembrie privind graniţele maritime şi cooperarea în materie de securitate, provocând nelinişte la Moscova. Purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus al Afacerilor Externe, Maria Zakharova, a subliniat că memorandumurile „ar putea perturba pregătirile pentru o întâlnire internaţională asupra Libiei programată să aibă loc la Berlin la sfârşitul acestui an”.

O astfel de poziţie venită de la Moscova semnalează îngrijorarea faptului că sprijinul militar al Turciei pentru guvernul de la Tripoli ar putea strica încercările aliaţilor lui Khalifa Hifter, inclusiv a Rusiei, de a consolida poziţia lui Hifter înaintea discuţiilor de la Berlin. Kremlinul se aşteaptă ca Hifter, comandantul Armatei Naţionale Libiene (LNA) şi susţinătorii săi să aibă ultimul cuvânt în Libia postbelică, şi să păstreaze un echilibru de putere chiar folosindu-se de adversarii lui Hifter în calitate de forţe politice legitime. Cu toate acestea, contribuţia militară mai mare a Ankarei la Tripoli complică scenariul, iar Hifter însuşi încă nu are legitimitate internaţională în urma eşecului său de a impune o soluţionare militară asupra conflictului libian. În acelaşi timp, Moscova îşi asigură relaţiile cu gruparea de la  Tripoli, în special prin contractele pe care le au companiile ruseşti de petrol şi gaz contracte semnate cu National Oil Corporation în decembrie 2019.

Tatneft-ul rus va conduce explorarea petrolului într-o zonă contestată din bazinul Ghadames, care se învecinează cu zonele controlate atât de Armata Naţională Libiană (LNA), cât şi de Armata Guvernului National (GNA). Acest contract reflectă dorinţa Rusiei de a păstra relaţiile cu ambele părţi în război, deoarece operaţiunile de aici sunt imposibile fără garanţii de securitate din partea ambilor combatanţi. O altă companie, Wintershall, cu sediul în Germania şi care face afaceri cu Gazprom, va exploata petrolul în bazinul Sirte, care este în mare parte sub control GNA. Pentru această operaţiune, National Oil Corporation şi Wintershall au convenit să înfiinţeze o societate mixtă, al-Sirir Petroleum Operations Company.

Asistenţa Ankarei a permis adversarilor lui Hifter să acţioneze mai agresiv şi să preia oraşul Gharyan, principala bază înaintată a susţinătorilor lui Hifter. În momentul în care se ştie că sunt companii militare private ruseşti care îşi desfăşoară activitatea în Libia în sprijinul lui Hifter, Turcia încearcă să-şi intensifice propriul ajutor către Tripoli, tot acest ajutor putând înclina dramatic balanţa de putere. Deşi prezenţa mercenarilor ruşi şi a personalului militar în Libia şi asistenţa acestora pentru Hifter sunt în afara oricăror îndoieli, rolul acelor mercenari în operaţiuni în apropiere de Tripoli pare brusc exagerat, ceea ce confirmă înşişi oficialii ANL. Circumstanţele prezenţei militare a Rusiei în Libia nu au fost încă clarificate. Ştirile par contradictorii şi ocazionale, cu privire la activităţile mercenarilor şi militarilor ruşi în sprijinul lui Hifter.

Unele rapoarte sugerează că prezenţa mercenarilor şi consilierilor ruşi a îmbunătăţit semnificativ performanţa lunetiştilor LNA, precum şi a utilizării mortierelor, a artileriei în general. Cu toate acestea, într-un interviu televizat cu un mercenar rus rănit, Emirati al-Aan, acesta  a spus că a rămas în mare parte a timpului în Benghazi şi a mers doar ocazional la Tripoli. Cu toate acestea, i s-a atribuit în primul rând pregătirea luptătorilor libieni pentru a opera în zonele urbane. Totuşi, cea mai mare parte a asistenţei ANL trebuie să fie asigurată de Emiratele Arabe Unite, Egipt şi Iordania, în timp ce Rusia nu pare capabilă să asigure triumful lui Hifter în lupta pentru Tripoli. În loc să-şi trimită armata, Turcia şi-ar putea desfăşura propriile companii militare private în Libia, în primul rând compania SADAT. Observaţiile ministrului rus de externe, Sergey Lavrov, cu privire la „numărul din ce în ce mai mare de luptători sirieni de la Idlib văzuţi pe teren în Libia” poate sugera că luptătorii SADAT operează deja în Libia.

Companiile militare private turce s-ar putea să fi angajat luptători sirieni pentru proiectele externe ale Ankarei. Turcia ar fi singurul partener  capabil să faciliteze o astfel de desfăşurare în Libia. Astfel, ameninţarea unei ciocniri directe între mercenarii ruşi şi turci, dacă nu chiar între militarii lor care se află în Libia, poate apare în orice moment. În cele din urmă, dosarul libian poate încheia tranzacţiile curente între Rusia şi Turcia cu privire la Idlib şi nord-estul Siriei. Acesta este motivul pentru care ajutorul rusesc acordat lui Hifter poate fi privit ca un alt mod de exercitare a presiunii asupra Ankarei. Cu toate acestea, consolidarea poziţiei lui Hifter înaintea conferinţei cu privire la Libia intră, de asemenea, în mâinile Moscovei. Mai mult, nu se pot ignora posibilele acorduri ale Rusiei cu Emiratele Arabe Unite, care includ atât problemele libiene, cât şi cele siriene. De exemplu, Moscova a oferit lui Hifter - un aliat al Emiratelor - o asistenţă mai ferventă la schimb cu activitatea Emiratelor Unite în sprijinul  restabilirea legitimităţii regimului sirian.

În aceste condiţii complexe apare brusc acordul Libiei cu Turcia, acord legat de interesele energetice ale Ankarei în Mediterană. În ceea ce priveşte problema Mediteranei de Est, Cavusoglu a declarat că Turcia va continua să-şi protejeze interesele. "Nimeni nu poate efectua lucrări pe platoul continental al Turciei (în estul Mediteranei) fără autorizarea noastră, îl vom bloca dacă se va întâmpla", a spus el. De asemenea, Cavusoglu a declarat că Turcia este gata să stea la masă cu Grecia pentru a rezolva dialogul asupra Mediteranei de Est. "Nu suntem în favoarea tensiunilor, suntem în favoarea unei abordări care poate garanta drepturile ambelor părţi în conformitate cu dreptul internaţional", a spus el.

Ministrul de Externe a mai spus că Turcia poate semna pacte maritime, similare cu cel pe care l-a semnat recent cu Libia, cu toate ţările care au o coastă maritimă pe Mediterana, inclusiv Grecia, Liban şi Egipt, dacă condiţiile sunt favorabile. Turcia şi Guvernul de Uniune Naţională (GNA) din Libia susţinut de ONU şi recunoscut internaţional, au semnat pe 27 noiembrie un Memorandum de Înţelegere[2], care va împiedica Grecia, Israel, Egipt şi administraţia greco-cipriotă să acţioneze fără aprobarea Turciei. Cu toate acestea, dacă distanţa maritimă dintre cele două ţări este mai mică de 424 mile, este necesară o tranzacţie bilaterală pentru a determina o linie de împărţire convenită reciproc pentru ZEE-urile respective.

Turcia are cel mai lung ţărm din Mediterana de Est, ceea ce o face un candidat natural pentru căutarea rezervelor în regiune în conformitate cu dreptul internaţional. Prezenţa guvernului turco-cipriot în Ciprul de Nord întăreşte  „forţa” Turciei. Ţara apără drepturile ciprioţilor turci în regiune şi insistă asupra necesităţii acordului acestora pentru orice tip de activitate de foraj.

În loc de concluzii

Ori de câte ori preşedintele Recep Tayyip Erdogan susţine un discurs, majoritatea reţelelor de ştiri turceşti îl transmit în direct, indiferent de subiect. Aşa funcţionează lucrurile în aceste zile media în Turcia. Dar uneori, se pot afla mai multe, pe surse, despre ceea ce nu este difuzat. Este vorba despre acea ştire prin care  fostul premier şi aliatul lui Erdogan, Ahmet Davutoglu, a anunţat săptămâna trecută, într-o sală mare cu zeci de susţinători, formarea unui nou partid politic. Nici o reţea nu a preluat-o, temându-se de mânia guvernului. Davutoglu a fost consilier de politică externă, ministru de externe şi, în cele din urmă, prim-ministru şi a avut o evoluţie bună în politica turcă, fiind ideologul partidului lui Erdogan, Justiţiei şi Dezvoltare (AKP). A părăsit scena politică în 2016. Davutoglu a fost un avocat al puterii turce resurgente şi a „inventat”, în prima decadă de guvernare a partidului AKP, 2002 până în 2012, politica „zero probleme cu vecinii” şi relaţii regionale prietenoase. Davutoglu este o voce importantă în cercurile conservatoare, iar provocarea sa faţă de Erdogan este semnificativă în ceea ce priveşte ridicarea echilibrului în favoarea forţelor de opoziţie care solicită încetarea coşmarului autoritar al Turciei.

"Măsurile represive şi ilegale închid capacitatea minţii turceşti", a spus el într-un discurs, solicitând revenirea la statul de drept, sfârşitul represiunii şi restabilirea controalelor şi a echilibrelor parlamentare. „Cei care nu au sensul justiţiei nu au nimic de spus pentru viitorul naţiunii noastre.” Liberali turci îl critică pe Davutoglu că a stat prea mult timp de partea lui Erdogan. Dar uită un lucru important:  Turcia nu este doar o ţară a liberalilor urbani -demografia-cheie pentru schimbările politice sunt conservatorii sunniţi, mulţi dintre ei nu ar lua în considerare niciodată să voteze pentru principalul partid de opoziţie secularist (CHP) sau partidul kurd (HDP). Mesajul lui Davutoglu nu va răsuna, fără îndoială, în „cordonul politic anatolic”. Şi totuşi noul partid schimbă matematica electorală în Turcia. În ultimii ani, AKP-ul lui Erdogan ar putea trece/ajunge chiar la pragul de 51 la sută pentru a câştiga alegeri într-o coaliţie cu partidele de extremă dreaptă. Astăzi se ridică în jurul valorii de 30 la sută şi chiar cu sprijinul partenerului său de coaliţie ultra-naţionalistă (MHP), AKP pare să fie cu câteva puncte sub cota de 51 la sută.

Vara trecută, AKP a pierdut aproape toate oraşele majore ale Turciei la alegerile municipale. Cu „Partidul Viitorului” al lui Davutoglu şi cu un alt partid care va fi în curând format, condus de fostul ministru de finanţe Ali Babacan, este greu de imaginat că preşedintele Erdogan va rămâne preşedinte pe viaţă. Există şi precedente istorice. În 1908, o largă coaliţie condusă de tinerii turci a răsturnat domnia sultanului Abdulhamid II, în vârstă de 32 de ani, sultan cu care se identifică un bărbat ca Erdogan. În 1950, Partidul Democrat a câştigat printr-o victorie răsunătoare ca reacţie la regimul represiv al lui Ismet Inonu.

Alegătorii au penalizat suspendarea premierului turc Adnan Menderes după o lovitură de stat militară, prin alegerea Partidului Justiţiei la alegerile din 1965. Lista este lungă şi poate continua. AKP a fost la putere în ultimii 17 ani şi şi-a pierdut treptat legătura cu alegătorii. Mai devreme sau mai târziu, va veni altcineva la conducerea Turciei. Turcii pot tolera o putere a statului cu mâna forte în perioadele grele, dar au reacţionat atunci când autoritarii îşi depăşesc competenţele. Acest refuz şi fluxul de represiune şi de respingere este o poveste veche de un secol - iar Turcia se va auto-ajusta din nou.


[1] Un raport oficial al Adunării Parlamentare a NATO citat de publicaţiile La Libre Belgique si De Morgen arata ca Statele Unite ale Americii depozitează arme atomice in tari europene."In cadrul NATO, Statele Unite au poziţionat in avangarda aproximativ 150 de arme nucleare, in principal bombe B61, in Europa, pentru a fi utilizate de avioane din SUA şi din ţări aliate. Aceste bombe sunt stocate în şase baze americane si europene - Kleine Brogel din Belgia, Buchel (Germania), Aviano si Ghedi-Torre din Italia, Volkel (Olanda) si Incirlik, Turcia", se arata in document.

[2] Acordul permite Turciei să-şi asigure drepturile în Mediterana, prevenind în acelaşi timp manevrele realizate de alte state regionale. Conform Convenţiei ONU privind Legea Mării, în timp ce o ţară este capabilă să-şi întindă apele teritoriale doar 12 mile marine în mare atunci când vine vorba de zona economică exclusivă (ZEE), unde are drepturi la pescuit şi minerit şi foraj, zona se poate extinde pentru încă 200 de mile.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

26 Comentarii

Lucifer
20.12.2019, 10:33:51

Toată lumea se agită, numai Europa noastră doarme. Iar când nu doarme e interesată de schimbările climatice! Nici măcar vecinătatea imediată-Libia, Turcia- nu o excită. Au clămpănit ceva despre Iran, ceva contra SUA(dar s-au liniştit...), ceva despre Rusia(dar s-au liniştit...), ceva despre UK(dar s-au liniştit...). Numai cocoşelul Macron, ridicol şi caraghios, mai cucurigeşte şi el din când în când, dar i-a cam pierit glasul cu grevele alea. Iar cu doamna Merkel, ce-o fi? O fi ajuns la azil.... Mi se pare normal şi logic ca SUA după ce a plecat din Orientul Mijlociu să plece şi din Turcia. Nu a fost o cruciadă pierdută, dar nu-şi mai are rostul să fie continuată. Iar o repoziţionarea pe aliniamentul EUROPEAN-Cipru-Grecia-Bulgaria-România-Polonia mi se pare logică. Mai ales că Europa noastră nu vrea să se implice. De-abia aştept nişte frecuşuri reciproce Turcia-Grecia, mai ales ţinând seama de istoria recentă. Grecii nu vor uita că au fost putere dominantă în Asia Mică şi nici faptul că în WW1 au atacat Turcia şi ajunseseră aproape de Ankara. Numai defetismul UK şi Franţei care s-au mulţumit cu teritoriile imperiului otoman dar au lăsat Turcia un stat prea mare, i-a oprit pe greci în WW1. Dar timpul nu este pierdut, o Turcie spartă în 3 părţi poate fi pusă în discuţie....

+11 (15 voturi)
Matei Basarab
20.12.2019, 10:50:46

Dati-i afara din NATO, blocati-le softurile de pe F 16 si trimiteti-i la rusi in fundul gol.

+7 (11 voturi)
Istoricul de serviciu
20.12.2019, 11:33:04

Una peste alta Europa este un concept frumos, dar potrivit doar pe vremuri calme; O imagine a cunm ar putea arata Terra peste 100 de ani. Dar pentru a ajunge acolo, in punctele de inflexiune ale istoriei insa alt gen de state conteaza, US, RU, UK, FR, TK, sunt jucatorii mari care pot manevra placile continentale; dincolo de micile freamate de la suprafata, underground magma nu clocoteste, isi cunosc fiecare foarte bine capacitatile si impactul a ceea ce pot provoca, abtinandu-se rezonabil si unii si altii. Din fericire nu se intrevad cutremure,cel putin cat timp nu apar personaje gen Hitler sau alti criminali psihopati. Lumea e rezonabila, inca.

+5 (5 voturi)
Lucifer
20.12.2019, 11:46:05

Da, se joacă încă la cacealma....

+5 (7 voturi)
petrescu alin
20.12.2019, 15:21:05

e tarziu acum, turcii sunt deja 84 de milioane iar grecii doar 10...

+3 (3 voturi)

Vezi toate comentariile (26)

Modifică Setările