Europa

articolul anterior articolul urmator

„Sultanul“ Erdogan şi confruntarea sa cu Rusia

13
29 Jul 2021 07:35:41
Alexandru Grumaz
Vladimir Putin,Angela Merkel, Recep Tayyip Erdogan şi Emmanuel Macron (de la stanga la dreapta)
Vladimir Putin,Angela Merkel, Recep Tayyip Erdogan şi Emmanuel Macron (de la stanga la dreapta)

Dacă factorii de decizie politici americani şi cei aliaţi înţeleg calculul strategic unic al Turciei, alianţa NATO şi parteneriatul SUA-Turcia pot găsi căile corecte de cooperare pentru a contracara influenţa rusă în teatrele de operaţiuni cheie şi pentru a limita riscul escaladării rapide a unui posibil conflict între Rusia şi Turcia.

Plecarea lui Merkel, schimbare relaţiilor în Europa

Relaţia ruso-turcă a devenit un factor determinant al unor posibile conflicte într-o vastă regiune care pleacă din Africa de Nord şi se întinde până în Asia Centrală. Obiectivul comun al Turciei şi al Rusiei de a consolida actualul sistem internaţional multipolar îi determină să coopereze în multe domenii, dar diferenţele în rezultatele dorite au dus la confruntări mai frecvente în Siria şi Caucaz. Abilitatea ambelor state de a-şi compartimenta activităţile de cooperare şi competitivitate va determina probabil gradul de instabilitate cauzat de politicile lor externe asertive. Statele Unite şi aliaţii săi trebuie să găsească căile corecte de cooperare cu Turcia pentru a contracara influenţa rusă şi pentru a limita riscul escaladării rapide a teatrelor de conflict între Kremlin şi Ankara.

Am mai spus-o şi o mai spun odată consecinţele plecării lui Merkel se vor regăsi în toate evenimentele ce vor urma în anul 2022. Provocarea cheie pentru oricine va prelua conducerea de la Merkel, după şaisprezece ani de guvernare, este dublă: va trebui să decidă ce va face cu relaţiile bilaterale ale Germaniei şi cum o să împartă priorităţile, deseori divergente, ale altor parteneri europeni şi mai ales ale Statelor Unite, Rusiei şi Turciei. Angela Merkel, cel mai longeviv cancelar german după Helmut Kohl şi liderul de facto al Uniunii Europene, îşi părăseşte oficial biroul în septembrie 2021 după alegerile parlamentare din Germania. Această schimbare politică va avea efecte imediate asupra multor probleme globale, de la criza refugiaţilor la schimbările climatice. Fiind o figură cheie a continentului şi a politicii europene din secolul al XXI-lea, absenţa Merkel pe scena internaţională va configura noi alianţe şi noi duşmănii, la fel cum a făcut-o şi prezenţa ei.

Doar puţini europeni ştiu că Merkel vorbeşte ruseşte şi că pe biroul ei este aşezat un tablou cu Ecaterina cea Mare, împărăteasa Rusiei. În ultimii 10 ani, Angela Merkel a reuşit cumva să ţină piept crizelor de pe continentul european. Cei mai mulţi s-au obişnuit cu ea, motiv pentru care îşi doresc să rămână canelară mult timp de acum înainte. Dar est un fapt care nu va mai avea loc. Cancelarul german Angela Merkel a declarat că în opinia sa şase state din vestul Balcanilor ar trebui să devină membre ale Uniunii Europene, din motive strategice, transmite Reuters. Este o ultimă încercare a Cancelarului de a uni Europa Occidentală cu Balcanii ea sugerând influenţa Rusiei şi Chinei în regiune. Germania doreşte cooperarea reciproc avantajoasă cu Turcia, cu condiţia ca Turcia să continue să atenueze tensiunile în Mediterana de Est şi să aducă o contribuţie constructivă la rezolvarea crizelor regionale.

Va rămâne acestă opţiune viabilă şi după plecarea lui Merkel? Merkel a preluat provocările din ultimele două decenii, alături de doi lideri autocraţi din vecinătatea Europei: rusul Vladimir Putin şi turcul Recep Tayyip Erdogan. Relaţiile dintre UE, Rusia şi Turcia au modelat atmosfera politică şi socială a continentului încă din anii 2000. În timp ce Rusia şi Turcia au rămas rivale în timpul primului deceniu al secolului al XXI-lea, au dezvoltat totuşi un parteneriat economic şi militar fragil în Orientul Mijlociu şi Caucazul de Sud. După ce a fost un aliat tradiţional al Occidentului împotriva agresiunii ruseşti timp de secole, schimbarea geopolitică a Turciei a afectat rezistenţa UE împotriva recentelor crize. Multe capitale europene au ezitat cu privire la aspiraţiile politice ale Turciei după achiziţionarea sistemelor de apărare ruseşti, altercaţiile cu Grecia din estul Mediteranei sau înstrăinarea de NATO. În perioada 1991-2017, Turcia a fost al cincilea importator mondial de arme.

Turcia s-a bazat istoric pe aliaţii NATO din Statele Unite şi Europa pentru nevoile sale de apărare şi securitate. SUA au fost cel mai mare exportator de arme către Turcia, oferind 60% din totalul importurilor sale între 2014 şi 2018. Printre ţările europene, Franţa, Spania şi Marea Britanie au fost furnizori importanţi. Sub guvernele turceşti dominate de militari din anii 1980 şi 90, importurile sale de arme din SUA au atins recordul. Au fost achiziţionate avioane de luptă, rachete, elicoptere, tancuri, nave şi altele care sunt încă utilizate de armata turcă. Cu toate acestea, realizările efective ale Ankarei în industria de apărare ar putea restructura complexul militar-industrial al UE şi poziţia împotriva Moscovei. Prezenţa militară a Turciei în Libia, Nagorno-Karabah şi Siria şi sprijinul militar continuu pentru Ucraina ar putea întări apărarea europeană în următorul deceniu după Merkel. În calitate de membru NATO şi aliat tradiţional occidental, locul Ankarei în cadrul NATO 2030 Vision ar putea contribui la reechilibrarea relaţiilor Europei cu Rusia.

Mai mult, se pare că Ankara ar schimba cursul complexului militar-industrial european prin vânzările sale de arme contractate către Cehia, Ungaria, Letonia şi Polonia. Bayraktar TB2, cunoscută popular sub numele de „Vânător de Pantsir” (Pantsir, fiind sistemul rusesc antirachetă), este un sistem de drone - avioane tactice fără pilot, de altitudine medie, cu rază lungă de acţiune. Aceste avioane fără pilot sunt considerate bijuteriile coroanei arsenalului de drone ale Turciei, având mii de ore de zbor în condiţii de luptă, executate în regiuni de conflict din Africa de Nord, până în Caucaz. Acum doi ani, Forţele Armate din Ucraina au primit primul vehicul aerian fără pilot armat Bayraktar TB2. În plus, la începutul lunii octombrie 2020 , firma turcă producătoare a raportat că Ucraina negociază cumpărarea a 48 de drone Bayraktar TB2 suplimentare din Turcia. Rusia se teme foarte mult de apariţia acestor drone, deoarece acestea au dat rezultate excelente în lupta împotriva sistemelor moderne de apărare aeriană fabricate de Rusia.

Pe lista ''victimelor'' dronei turceşti sunt peste 10 sisteme Pantsir sau sistemele Tor şi Osa, precum şi sute de tancuri şi transportoare blindate, relatează publicaţia Defence-blog. Ca partener emergent al ţărilor baltice, Turcia intenţionează să-şi extindă influenţa asupra Belarusului, singurul stat client al Rusiei rămas din Europa de Est. Astfel, Ankara ar putea fi un concurent al Moscovei şi un important aliat al UE după încheierea mandatului lui Merkel.  Pe de altă parte, Kremlinul urmăreşte mişcările Turciei în ţările limitrofe. Moscova atribuie importanţa slăbirii legăturilor dintre Europa şi Turcia.  Implicată puternic în estul Mediteranei, Rusia creează multe riscuri de securitate pentru UE. Ankara şi Moscova încearcă să-şi crească impactul asupra guvernelor eurosceptice ale UE, precum Ungaria şi Polonia prin încercarea de a livra sisteme moderne de arme. Chiar înainte de septembrie 2021 (alegerile din Germania), Europa şi vecinătatea ei au devenit obiectul marelui joc dintre Rusia şi Turcia.

Cu toate acestea, îngrijorarea reciprocă a UE, a SUA şi a conduceri NATO cu privire la drepturile omului şi a democraţie ar putea împiedica un parteneriat imediat cu Turcia. De la criza refugiaţilor la acuzaţiile reciproce de ingerinţă în afaceri interne, relaţia dintre Europa şi Turcia are multe probleme de depăşit. Dacă Ankara şi Bruxelles vor dezvolta o înţelegere reciprocă, parteneriatul lor ar putea, de asemenea, remodela natura relaţiilor Europei cu Rusia. În caz contrar, cooperarea ruso-turcă în vecinătatea estică a Europei ar putea ameninţa unitatea şi puterea Uniunii după plecarea lui Merkel.

Competiţia între Rusia si Turcia conduce conflictele în Orientul Mijlociu Lărgit

Preşedintele rus Vladimir Putin şi preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan împărtăşesc opoziţia faţă de actuala ordine internaţională condusă de Occident. Erdogan vrea să transforme ”Noua Turcia” într-o putere globală independentă şi influentă, rămânând în acelaşi timp un membru cheie al NATO. El consideră că angajamentul cu Rusia este crucial pentru extinderea influenţei Turciei şi diversificarea partenerilor săi dincolo de Occident. Putin vrea să submineze instituţiile conduse de Occident şi să restabilească Rusia ca actor esenţial într-o lume multipolară şi vede obiectivul Turciei de independenţă strategică ca fiind esenţial pentru exacerbarea diviziunilor politice din Occident şi subminarea NATO.

Rusia şi Turcia îşi împart efectiv conflictele şi menţin cu succes un contact diplomatic regulat, în ciuda sprijinirii părţilor opuse în conflictele din Siria, Libia şi, într-o măsură limitată, în Nagorno-Karabah. Aceste canale au rămas intacte de-a lungul crizelor geopolitice sau escaladărilor care ar fi putut determina alte naţiuni aflate în poziţii similare să întrerupă relaţiile diplomatice. Cea mai mare concurenţă ruso-turcă are loc în apropierea celor mai importante regiuni de interes ale ambelor ţări, nu în teritorii îndepărtate. Turcia ameninţă din ce în ce mai mult sfera de influenţă principală a Rusiei prin comunicare culturală şi militară către comunităţile turco-musulmane din fosta Uniune Sovietică şi alte zone cu interese ruse majore. Aici vorbim de Crimeea în primul rând. Rusia poate restricţiona comportamentul Ankarei în Siria cu ameninţarea unei ofensive pro-regim în provincia Idlib, la graniţa Turciei. O ofensivă rusă ar putea determina 3 milioane de sirieni să fugă spre nord - poate cel mai mare pericol pentru economia Turciei deja în dificultate şi pentru sprijinul electoral al lui Erdogan.

Rusia rămâne principalul agent de putere din Caucaz după ce a intermediat încetarea focului Armenia-Azerbaidjan în noiembrie 2020. Kremlinul ar putea acorda prioritate politicilor din ce în ce mai ostile faţă de Turcia ca răspuns la acţiunile turceşti în teatre apropiate de interesele principale ale Kremlinului. Ambele state sunt din ce în ce mai dispuse să intervină în conflictele şi crizele din străinătate în avantajul lor. Kremlinul doreşte să păstreze dominaţia în spaţiu al Uniunii Sovietice, să crească capacitatea Rusiei de a proiecta forţa la nivel global şi să extindă activele economice şi bazele militare ruseşti în Orientul Mijlociu. Aceste acţiuni se opun adesea efortului Ankarei de a consolida conducerea turcă în apropierea graniţelor sale, în lumea turco-musulmană şi în rândul ţărilor în curs de dezvoltare din Africa sub-sahariană şi din restul Asiei.

Turcia recrutează militari sirieni pentru Afganistan

Turcia este, de asemenea, din ce în ce mai dispusă să îşi desfăşoare forţele armate şi echipamentele militare în străinătate pentru a forma conflictele în propriul avantaj – spre exemplu în Libia şi Nagorno-Karabah: sprijinul militar al Turciei a încurajat şi a permis ofensiva Azerbaidjanului în Nagorno-Karabah la sfârşitul anului 2020, oferind la un cost redus oportunitate de a spori rolul Turciei în Caucaz şi de a deschide un nou teatru de competiţie cu Rusia. În mod similar, combinaţia Turciei de utilizare a dronelor, desfăşurarea forţei prin proxi şi consilierea militară a mutat echilibrul forţelor din Libia în avantajul forţelor susţinute de Turcia la începutul anului 2020. Acum avem în joc Afganistanul aflat la graniţa cu Tadjikistanul. Şeful diplomaţiei ruse Serghei Lavrov a declarat că situaţia din Afganistan are tendinţa să se deterioreze rapid şi a dat asigurări că Moscova este gata să-şi apere aliaţii regionali dacă va fi necesar, informează Reuters.

Preşedintele rus Vladimir Putin i-a spus lomologului său tadjic Emomali Rahmon că Moscova va ajuta dacă va fi necesar fosta republică sovietică afectată de consecinţele retragerii forţelor NATO din ţara vecină Afganistan. Moscova este interesată de securitatea zonei sale adiacente şi se teme de conflicte la granita cu Afganistanul. Jocul Turciei în Afganistan ne duce cu gândul la faptul că o ofertă reuşită în stabilizarea Afganistanului sau în sprijinirea liderilor interni actuali ar putea demonstra că Turcia este un jucător necesar în regiune şi un partener important de securitate al aliaţilor săi din NATO. Astfel Ankara ar putea îmbunătăţi relaţiile sale cu SUA şi ar putea creşte influenţa turcească asupra Statelor Unite, intensificând o misiune cheie încurajată de NATO în Afganistan. Un punct de sprijin militaro-diplomatic turc în Afganistan ar putea oferi câştiguri suplimentare Turciei, cum ar fi accesul economic, îmbunătăţirea poziţiei sale de securitate globală şi o proiecţie mai mare a puterii în Asia Centrală.

Planul Turciei de a asigura securitatea aeroportului din Kabul este probabil şi o încercare de a profita de unii din banii pe care Ankara i-a investit deja în ţară şi de a-şi crea o platformă de influenţă politico-militară într-o zonă tampon pentru drumul spre Asia de est. De exemplu, 90 la sută din cele 76 de companii turceşti care activează în Afganistan lucrează în sectoarele construcţiilor şi în calitate de contractori. Aceste companii au dezvoltat 701 de proiecte între 2003 şi 2018, în valoare totală de aproximativ 6,6 miliarde de dolari. Drept urmare, poporul afgan are o percepţie generală pozitivă asupra Turciei. Talibanii însă au criticat planul Turciei de a proteja aeroportul, dar şi-au exprimat speranţa unor legături strânse cu Ankara după retragerea trupelor.

unt rapoarte ale serviciilor de informaţii despre planurile Turciei de a recruta luptători sirieni care vor fi desfăşuraţi pentru  securizarea Aeroportului Internaţional Kabul. Oficialii turci sunt în discuţii cu cel puţin şase facţiuni siriene sprijinite de turci pentru a pregăti o rundă iniţială de 2.000 de sirieni în calitate de contractori privaţi pentru desfăşurarea în Afganistan. Compania militară privată turcă SADAT va conduce probabil recrutarea şi transferul mercenarilor sirieni în Afganistan, în conformitate cu responsabilităţile sale din trecut în Libia şi Nagorno-Karabah.  

Reţea internaţională de interacţiuni turco-ruse

Desfăşurarea extinsă a forţelor convenţionale şi a proxilor de către Rusia şi Turcia creşte riscul escaladării în mai multe teatre de operaţiuni. Utilizarea de către Rusia şi Turcia a companiilor militare private (Wagner-Rusia şi SADAT-Turcia), a puterii aeriene complexe, inclusiv a vehiculelor aeriene fără pilot şi a voinţei de a transforma conflictele locale în fronturi internaţionale au construit o reţea internaţională fragilă de interacţiuni turco-ruse - inclusiv în Ucraina, Asia Centrală şi Marea Neagră. Oricare dintre actori poate escalada într-un teatru de conflict ca răspuns la acţiunile din alt teatru de conflict. Ambele caută oportunităţi cu costuri reduse de a-l perturba pe celălalt atunci când este necesar şi oferă concesii alteori pentru a-şi maximiza pârghia în diferite teatre. De exemplu, Rusia a efectuat numeroase atacuri aeriene împotriva facţiunilor siriene sprijinite de turci, după rapoartele despre recrutarea turcă şi desfăşurarea sirienilor în Azerbaidjan în sprijinul campaniei din Nagorno-Karabah.

Statele Unite şi aliaţii săi vor trebui să opereze în jurul acestei dinamici complexe pentru anii următori. Ankara va rămâne dependentă de NATO pentru multe dintre cerinţele sale de securitate, chiar şi în timp ce îşi va consolida un rol mai independent şi mai influent. Ambele aspecte ale strategiei turceşti sunt anterioare lui Erdogan şi probabil vor depăşi guvernul său.

Dacă factorii de decizie politici americani şi aliaţi înţeleg calculul strategic unic al Turciei, alianţa NATO şi parteneriatul SUA-Turcia pot găsi căile corecte de cooperare pentru a contracara influenţa rusă în teatrele cheie şi pentru a limita riscul escaladării rapide a unui posibil conflict între Rusia şi Turcia în actualele teatre de operaţiuni.

Mitul fondator al ”Noii Turcii” a lui Erdogan

Unele date servesc drept repere iar pentru preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, 15 iulie 2016 este una dintre ele. Încercarea eşuată de lovitură de stat pentru îndepărtarea lui Erdogan, a devenit mitul fondator al „Noii Turcii” în istoriografia ”Sultanului de la Ankara”. De cinci ani, aniversarea zilei de 15 iulie a devenit o sărbătoare a victoriei lui Erdogan care l-a ajutat să înlocuiască democraţia parlamentară a ţării cu guvernarea sub preşedinţia sa executivă. Data marchează, de asemenea, comemorarea celor 251 „martiri” care şi-au pierdut viaţa prin suprimarea încercării de lovitură de stat.

Ceremoniile comemorative s-au desfăşurat în toată ţara, în special în Istanbul, unde au fost  cele mai  multe victime, în special în timpul ciocnirilor de pe podul Bosfor care leagă continentul asiatic de Europa. Astăzi ştim că peste 8.500 de militari, 35 de avioane militare, 37 de elicoptere, 246 de tancuri şi transportoare blindate şi trei nave ale marinei au participat la încercarea de lovitură de stat, cu aproximativ 4.000 de arme uşoare. Asta înseamnă că aproape 621.000 de militari ai forţelor armate turceşti şi 1.056 de avioane, 434 de elicoptere, 102 nave ale marinei şi aproximativ 1.800 de tancuri au rămas imobilizate în cazărmi.

Aceste cifre indică faptul că încercarea de lovitură de stat a fost sortită eşecului de la început. Cu toate acestea, în noaptea loviturii de stat, Erdogan a declarat lovitura de stat o binecuvântare şi apoi a folosit întreaga sagă pentru a-şi îndeplini ambiţia de a fonda „Noua Turcia” sub conducerea sa autoritară. Guvernul nu a pierdut nicio secundă înainte să afirme că fostul său aliat, clericul Fethullah Gulen, care locuieşte în Statele Unite, a fost vinovatul încercării de lovitură de stat. Orice instituţie şi indivizi afiliaţi cu el la orice nivel au fost/sunt consideraţi terorişti şi membri ai aşa-numitei Organizaţii de Teroare Fethullah Gulen (FETO).

Gulen şi lovitura de stat

În limbajul oficial al Turciei, legătura dintre Gulen şi încercarea de lovitură de stat este o concluzie a actualei puteri. Oricine ar putea pune la îndoială validitatea acuzaţiei ar avea probleme. Ţările care ezită să agreeze revendicările oficiale turceşti au fost condamnate ca facilitatori ai complotului perfid al lui Gulen împotriva Turciei. Statele Unite şi Uniunea Europeană - lumea occidentală în general - sunt de asemenea implicate în această naraţiune, întrucât clientela islamistă şi naţionalistă a actualului regim consideră că puterile occidentale au susţinut încercarea de lovitură de stat. Represiunea grea din urma loviturii de stat nu s-a limitat la gulen-işti. Represiunea a vizat întreaga opoziţie: liderii, membrii şi adepţii ai Partidului Democrat al Poporului (kurd), militarii cu studii în străinătate, judecători, poliţişti, procurori şi jurnalişti.

Conform datelor oficiale publicate pe 14 iulie 2021, aproximativ 4.890 de persoane au fost condamnate la închisoare - 3.000 dintre ele pe viaţă. Patruzeci şi patru de mii de militari au fost expulzaţi din forţele armate. Asociaţia Turcă pentru Drepturile Omului şi Fundaţia pentru Drepturile Omului au anunţat că aproape 140.000 de funcţionari publici au fost concediaţi în mod arbitrar. Dreptul lor de a obiecta a fost refuzat în timpul stării de urgenţă care a fost în vigoare în perioada 2016-2018, iar majorităţii acestora li s-au refuzat locurile de muncă din sectorul public şi privat. Urmările încercării de lovitură de stat au dus la un referendum privind schimbările constituţionale, care a adus la transformarea unei preşedinţii într-una executivă care renunţă la orice fel de mecanism de verificare şi echilibru. Sistemul judiciar şi-a pierdut statutul de independent şi a devenit subordonat preşedintelui ca urmare a schimbării constituţionale. Postul de prim ministru a fost anulat, iar întreaga autoritate executivă a fost transferată preşedintelui.

Sistemul prezidenţial turc nu are nicio asemănare cu modelele americane sau franceze. Are trăsături mai comune cu tipul de preşedinţie ”caudillo” care a predominat în ţările sud-americane în timpul Războiului Rece. Când Erdogan a devenit preşedinte ales al ţării, a explicat ce fel de preşedinţie executivă are în vedere. „Sistemul american este inacceptabil pentru noi”, a spus el. „Imaginaţi-vă dacă un partid de opoziţie controlează organul legislativ. Nu vor lăsa preşedintele să facă nimic ca autoritate executivă ". 15 iulie poate fi interpretat ca un reper pentru schimbarea regimului în Turcia. În ceea ce priveşte o Nouă Turcia emergentă, într-adevăr merită să fie percepută ca atare. A fost, fără îndoială, o etapă importantă în desfiinţarea statului de drept. Turcia a fost un candidat pentru aderarea la UE.

Ţara, deşi treptat, s-a mutat de la o democraţie incipientă la o autocraţie. Anumiţi politologi numesc actuala stare  ”autoritarism competitiv”, deoarece unele partide de opoziţie funcţionează în continuare şi nu sunt interzise. Naşterea unei noi Turcii şi 15 iulie a fost, fără îndoială, un mit fundamental. Cu toate acestea, pentru Erdogan, consolidarea puterii sale este departe de a fi sigură. La alegerile locale din 2019, Erdogan şi-a pierdut principalele circumscripţii: metropola Istanbul, capitala Ankara şi toate provinciile majore care generează două treimi din produsul intern brut al Turciei. Sprijinul său popular din ce în ce mai scăzut din cauza condiţiilor mizerabile ale economiei - în mare parte propria sa creaţie - s-a adăugat la problemele sale deja existente. Pentru el, viitoarele alegeri prezidenţiale şi parlamentare programate odată cu centenarul republicii în 2023 sunt îngrijorătoare. Dacă priviţi ratingurile de votare ale preşedintelui Erdogan împreună cu un context economic dificil, este destul de greu să vă imaginaţi cu adevărat condiţiile din următoarele 12 luni, pentru ca aceştia să considere că alegerile arată favorabile.

Banca Mondială estimează că peste 1,5 milioane de turci au scăzut sub pragul sărăciei anul trecut. Iar un indice Gini al distribuţiei veniturilor şi a bogăţiei arată că inegalitatea a crescut din 2011 şi s-a accelerat din 2013, eliminând câştigurile mari realizate în 2006-2010 în timpul primului deceniu al lui Erdogan la conducere ”, se arată în raportul Reuters. Problema lui Erdogan este că nu şi-a putut consolida puterea asupra Noii sale Turcii.  Dacă va câştiga în 2023, atunci 15 iulie va fi într-adevăr înregistrat ca cea mai importantă etapă crucială în odiseea lui Erdogan către puterea absolută.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

13 Comentarii

LazyBear
29.07.2021, 08:45:57

Între România și Turcia există legături vizibile dar și invizibile. Suntem singura țară din UE care susține încă aderarea Turciei la UE. Turcia e singura țară din zonă care ar mișca ceva în caz că am fi la ananghie.

-54 (58 voturi)
samurai _x
29.07.2021, 09:07:19

oricine trateaza conflictul l noagorno karaback un simplu proxie o face cu riscul de a Neaga de fapt Holocaustul in general in Artsakh (NK) are loc un Holocaust doar ca in loc de israeliti sunt armeni, iar zona este locutta de armeni , iar afisele propagandistice anti armeni de la baku semana cu cele din berlin din 41 in alta oridne de idei: Congresul SUA tocmai a redus exponential ajutorul de armament pentru azerbaijan , intrebarea e : de ce oare ? Si iar in alta ordinede idei conform analzelor militare mai oboective sistemele AA de generatie noua ale armeniei au fost neutralizate de Harops , nu de de BA2... cu trotineta cu elice au neutralizat t doar osa urile vechi ( si nu toate )

-30 (62 voturi)
samurai _x
29.07.2021, 09:21:16

probbail ca lumea incpe sa fie deranjata de tratametul noilor evrei armeni de catre noul SS

-30 (62 voturi)
Victor Nagy
29.07.2021, 10:06:52

.......... "Statele Unite şi aliaţii săi trebuie să găsească căile corecte de cooperare cu Turcia pentru a contracara influenţa rusă şi pentru a limita riscul escaladării rapide a teatrelor de conflict între Kremlin şi Ankara." Adica sa intelegem , din finalul frazei , ca SUA si aliatii sunt ingrijorati ca rusii si turcii sa nu se bata ? Mai sa fie ! Si unii dintre noi care credeam ca exact asta si-ar dorii ... SUA si aliatii sai ! D-l Grumaz ... ne ia de prosti .

-56 (56 voturi)
Un Cetatean
29.07.2021, 10:27:47

Prea tare poza 😂 Cum se țin de „mânuri” cioclii Evropei...

-53 (55 voturi)

Vezi toate comentariile (13)

Modifică Setările