Text incorect politic despre eşecul Europei
0
Ieri seară, în Forrest, un cartier din Bruxelles, s-a petrecut un neobişnuit episod de luare de ostatici, din fericire terminat fără victime.
Neobişnuit, spun, deoarece autorul (care s-a predat unităţilor speciale de intervenţie care înconjuraseră imediat supermarketul unde tânărul respectiv ameninţa cu o armă un grup de aproape 30 de persoane, clienţi şi personal din magazin) nu este o persoană obişnuită. Şi tocmai statutul său social constituie o imensă problemă şi ar trebui să devină subiect de studiu pentru celulele speciale anti-terorism. Şi nu numai din Belgia.
Tânărul respectiv este băiatul consilierului municipal Ahmed Quartassi (PS), responsabil pentru sectorul Sprt, Copiii preşcolari şi domeniul extraşcolar. Nouredine Quartassi, fiul său, atacatorul din magazinul Carrefour din Forrest are acum aproape 30 de ani şi a mai avut probleme cu legea, fiind chestionat în 2011 în legătură cu un atac de tip homejacking comis tot în Forrest, în 2011.
Un simplu act de banditism? Fapte ce pot fi imputate unui dezechilibrat mintal? Un act de violenţă aşa cum se petrec atâtea, pe bandă rulantă. în „cartierele cu probleme” din Bruxelles? Posibil. Numai că problema începe să fie cu totul alta, nu numai în Belgia ci şi în alte câteva ţări occidentale, acolo unde se multiplică episoadele violente, cele mai multe presupunând folosirea armelor albe sau a celor de foc. Sigur că explicaţia corect politică este de a reduce totul la ceea ce este prezentat drept „creşterea neliniştitoare a apetitului către violenţă al tinerei generaţii, mai ales în cadrul adolescenţilor”.
Dacă zicem asta şi chiar credem, atunci suntem de acord cu luarea de poziţie a primarului din Forrest care, imediat după atac, spunea delicat şi în linia perfectei corectitudini politice, citat de colegii de la Le Soir:
„Domnul Ahmed Quartassi a făcut o declaraţie în timpul şedinţei de consiliu municipal care avea loc la puţin timp după începerea evenimentelor. Ne-a mărturisit nedumerirea sa profundă faţă de acţiunile unuia dintre cei patru copii ai săi. Din spusele sale, băiatul său suferă de mai mulţi de tulburări psihice...Dar, de la un anumit moment, nu poţi reproşa părinţilor actele unuia dintre copii. Aşa cum nu poţi reproşa unui copil actele părinţilor săi.”
Amin. Şi cu asta, totul se încheie deoarece avem deja pista excelentă, cea clasică, pentru orice tip de apărare, cea bazată pe „lipsa temporară sau totală de discernământ”? Plus dezlegarea de orice responsabilitate a părintelui său?
Dar, de fapt, de ce a ţinut primarul din Forrest să facă această ultimă remarcă, gest cel puţin neobişnuit chiar înainte ca ancheta să fie declanşată?
Aici este marea problemă. În opinia mea, a vrut să arate că cetăţeanul model Ahmed Quartassi rămâne, cel puţin din punctul său de vedere, omul cu carieră exemplară şi simbol, totuşi, al succesului politicii de integrare a comunităţii musulmane în viaţa socială.
Si de ce n-ar fi făcut asta atâta timp cât, la nivel european, mesajele prioritare sunt că nu trebuie ostilizată comunitatea musulmană, că actele de violenţă sunt doar elemente excepţionale şi izolate, că nimic nu tulbură principiul fundamental al echilibrului social bazat pe integrarea plenară şi corectă a membrilor comunităţii musulmane.
Dar aşa şi este?
În materie de răspunsuri, avem două şcoli politice care, la început pe poziţii diferite, tind să devină acum antagonice. Prima este cea care crede în continuare, nicidecum influenţată de realitatea din teren, că procesul de asimilare al comunităţilor musulmane nu numai că a fost un succes, dar că trebuie aplicat cu aceeaşi consecvenţă pe viitor, cuprinzând acum problematica zonă de populaţie alcătuită din elemente încă nu totalmante identificate şi înregistrate din valul de migranţi care s-a abătut brutal asupra Europei.
A doua şcoală de analiză spune că toate aceste fenomene violente cu actori tineri sau foarte tineri trebuie puse în legătură cu un proces fundamental de radicalizare operat de ani şi ani de zile, exact pe această ţintă socială, de membrii foarte activi ai reţelelor jihadiste implantate în Europa. Ideea programatorilor acestui proces a fost, încă de la început, de a opera pe mai multe paliere. Puţini dintre tineri aveau să se convertească la nivel total şi să devină realmente candidaţi la Jihad. Acelea erau doar elementele cu potenţial excepţional de ură şi fanatism, lor fiindu-le destinat un circuit separat de pregătire, antrenament şi, finalmente, trimitere înspre celulele operative, fie în Europa, fie în zonele de luptă. A doua categorie, persoane cu înalt potenţial de frustrare şi cu motivaţii iniţiale posibil de exploatat pentru a fi conexate cauzei jihadiste, sunt „lupii singuratici”, alte arme de luptă căror li se crează un circuit special, de radicalizare în propria lor zonă de revendicări politice sau sociale şi antrenament sumar în folosirea unui tip de arme sau explozibili.
Dar mai există o categorie. La fel de primejdioasă şi a cărei extensie a fost descoperită relativ târziu, tocmai datorită faptului că experţii anti-terorişti lucrau pe primele două tipologii de cazuri, iar poliţia nu avea antrenamentul necesar pentru a ancheta acest tip de cazuistică. Este vorba despre ceea a început cu decenii în urmă în Marea Britanie, în aşa numitele ”Centre culturale” în care imami ultra-radicali nu ţineau numai discursuri chemând la tacuri împotriva civilizaţiei occidentale, ci şi erau profesori la multiplele şcoli islamice, oficiale şi neoficiale. Acolo unde intrau în contact cu copii şi formau mentalitatea favorabilă unei atitudini generale de refuz a civilizaţiei corupte a unei lumi ce avea să fie supusă prin acţiunea nemiloasă a Jihadului. Iar unul dintre mesaje (repetat textual în toate manualele jihadiste) este că ei, tinerii cu suflet pur, trebuie să se revolte nu numai împtriva societăţii decadente a Occidentului, ci şi, în primul rând, a părinţilor lor, cei care, din motive strict materiale, au acceptat să se umilească şi să devină sclavii necredincioşilor, să le spele străzile şi closetele.
Şi acum, în acest context de incertitudine şi de probleme economice şi sociale (un european din patru este declarat ca trăind în „zona de sărăcie”), seminţele educaţionale puse cu atâta grijă au început să rodească. Nimic nu este o întâmplare, aşa cum nu din senin, în ultimele cinci zile, în Franţa spre exemplu, în decursul ultimelor cinci zile, au avut loc cinci agresiuni grave împotriva unor profesori, în şcoli sau în apropierea zonelor respective, unul dintre elevii atacatori urlând strigătul de luptă al Jihadului.
Este vizibilă o concentrare de tensiuni şi de violenţe potenţiale care începe să dea în clocot, acoperit o reţea legislativă care, în unele domenii, poartă chiar semnele unei discriminări pozitive care a fost gândită ca o ofertă socială maximală pentru integrare comunitară. Cât timp situaţia economică a permis ca ea să fie susţinută prin nenumărate formule de facilităţi financiare şi ajutoare sociale (mai ales pentru tinerii şomeri proveniţi majoritar din comunităţile islamice), totul a fost în regulă. Acum, că ele se restrâng vertiginos, încep problemele. Iar violenţa aceasta implică, cum se vede, o zonă de tineri care se compactează pe un principiu general al refuzului social şi motivat ideologic/etnic , incluzând, ca odinioară în focarele din Marea Britanie, nu numai excluşii social, ci şi, din sentiment de solidaritate de generaţie, elemente din zona socială favorizată,.
Ce se va întâmpla pe viitor, chiar nu ştiu. Şi nu cred că ştie cineva. Ştiu doar ceea ce văd zilnic la Bruxelles sau în alte capitale europene, adică reuşita primei faze imaginate de organizatorii Jihadului: introducerea terorii ca parte integrantă a cotidianului, transmiterea, prin actele demente sau dement-organizate ale tuturor acestor tineri în revoltă, că nimeni nu este şi nu poate fi în siguranţă. Nicăieri, niciunde. Drept care, deocamdată, Europa a ales să se baricadeze, să aducă trupele în stradă...
Dacă va fi doar atât, atunci lor nu le pasă şi Europa a eşuat. Iar ei vor continua.
Se încarcă comentariile...
